Putem apela la psihoterapie.
Am o fiică de 19 ani care este lumina ochilor mei.
Am fost mereu mai flower power din fire așa că i-am băgat de mică în cap, cât de important e să fii fericit și mulțumit cu tine însăți, cu viața ta, cu ceea ce faci și cu lumea din jur.
Și ea m-a ascultat, iar până anul trecut viața chiar a fost bună cu ea și planul nostru de fericire a funcționat ceas. Anul trecut, însă, și-a pierdut ambii bunici care au crescut-o într-o super iubire și armonie la șase luni distanța, brusc și fără preaviz.
M-a văzut și pe mine prăbușindu-mă de durere și pierzându-mi pentru un timp busola, iar eu eram busola ei, așa că și-a pierdut și ea echilibrul.
A terminat liceul, a plecat la facultate în străinătate, deci, practic, mai tot ce-i era cald și familiar a dispărut peste noapte.
Între timp, eu m-am adunat, desigur cu ajutorul unei super psiholoage, dar și al oamenilor absolut fabuloși din jurul meu, printre care și fiica mea și am redevenit mama atentă la fiecare detaliu, chiar dacă stăm la distanță. La un moment dat, din vocea ei, chiar și controlată am simțit că nu-i e bine și încet am deschis acest subiect.
Mi-a mărturisit că este într-o mare depresie, că are zile în care nu se poate ridica din pat și doarme câte 18 ore, că plânge din orice și că nu numai că nu e fericită, dar nu mai are chef de viață în general.
Soluția mea, pe lângă atenție sporită și multe momente petrecute noi două împreună, a fost să-i dau imediat numărul de telefon al unei psihoterapeute specializată pe copii și adolescenți și am rugat-o să apeleze musai la ea.
A început acum vreo 4 luni terapia online. Îi și place, ca întregii ei generații, să fie la adăpostul ecranului de telefon sau pad. Îi vine mai ușor, se simte mai în siguranță și mai ales, este minunat că deși locuiește în Austria, poate face terapie în limba ei maternă cu un terapeut care i se potrivește perfect.
Și gândindu-mă la beneficiile psihoterapiei în general, dar în special a celei online, care oferă atât de multă mobilitate, am aflat acum câteva săptămâni împreună cu fetele din #acinceaputere de HEDEPY.
Ce este HEDEPY?
Este o platformă online creată de curând în România cu specialiști în psihoterapie, aleși pe sprânceană, recrutați prin 2 interviuri fizice, pentru a fi potriviți cu principiile HEDEPY și pentru a putea oferi sprijinul cel mai potrivit celor care au nevoie.
Una dintre secțiunile special create pe această platformă a binelui este dedicată oamenilor din comunitatea LGBTQIA+.
Bineînțeles că în lumea mea ideală și imaginară acest subiect nu ar trebui să fie unul ce necesită, per se, psihoterapie! N-ar trebui să fie o comunitate care să poarte un nume, n-ar trebui nimeni să-și apere drepturile fireșți, să-și explice iubirea, să țină piept unor persoane cu multe lacăte pe creier. Dar who am I to tell. Doar o flower power-iță, cum vă spuneam, care crede cu tărie că fiecare om are dreptul la fericire atâta timp cât nu face rău altor oameni. Și mai cred că în fața lui Dumnezeu suntem cu toții minunați și pentru că are super fantezie, The Big One, ne-a creat pe toți diferiți, nu ne-a tras la indigo!
Dar totuși, din păcăte, mai ales tinerii din comunitatea LGBTQIA+ au nevoie de psihoterapia pe care o pot cu ușurință și siguranță găsi pe platforma HEDEPY, deoarece asumarea orientării sexuale „diferite” este un pas etern de greu și de anevoios, la fel ca și acceptarea acesteia de către persoanele din jur. Tinerii din zona LGBTQIA+ își încep viața cu frică și cu lupta împotriva unei societăți, mai ales în România, super închistate și arhaice. Acum au un aliat.
Și revenind la fiica mea, i-am povestit despre acest articol pe care-l voi scrie și m-am sfătuit cu ea asupra conținutului. Ea a venit cu ideea de a face un interviu cu una dintre cele mai bune prietene ale ei, colegă din clasa I până într-a 12 și acum colegă de facultate la Viena, care este lesbiană.
I-am pus întrebările, rugând-o să-mi răspundă doar la cele care i se par confortabile, desigur, dar mi-a răspuns la toate cu o maturitate incredibilă. Eu personal, vă recunosc că am vărsat căteva lacrimi citind interviul. Vă invit și pe voi să treceți prin lumea Sophiei și să ne dăm împreună seama cât de multă nevoie au aceșți tineri de o platformă precum HEDEPY.
Câți ani ai acum, Sophi?
Am 19 ani, împlinesc 20 la sfârșit de august.
La ce vârstă ai realizat care este orientarea ta sexuală?
Când eram foarte mică în mod evident nu știam că sentimentele pe care le aveam eu față de alte fete erau diferite de ceea ce simțea orice altă fată de vârsta mea; credeam doar că sunt un copil foarte prietenos. Sentimentele au fost dintotdeauna acolo, doar nu aveam eu un cuvânt care ar fi putut să le descrie. La 11 sau 12 ani, cred, eram cu un prieten foarte bun de familie, care era mai mare cu 5 sau 6 ani decât mine. Am făcut o glumă proastă cu note homofobe fără să știu exact ce înseamnă, iar el m-a oprit și mi-a explicat ce nu era în regulă la poanta respectivă; a încheiat prin a-mi spune că și el e gay, ceea ce însemna că dacă mai fac vreodată glume că aceea, atunci fac glume pe seama lui. Episodul ăsta m-a afectat foarte tare și țin minte că în seara respectivă m-am culcat gândindu-mă: „Wow, deci să fii gay chiar e o opțiune.” Cam atunci mi-am dat seama și de propria identitate. Foarte mult timp am crezut că sunt bi, probabil încercând să rămân cât de aproape de „normalitate” puteam, dar la 17 ani, după prima mea relație cu o fată, mi-am dat seama că sunt lesbi.
Care au fost gândurile și sentimentele tale atunci când ai realizat că nu faci parte din “the usual crowd”? Ți-a fost frică? De ce sau de cine?
Cum ziceam și mai devreme, niciodată nu aș fi crezut, în copilărie, că există ceva diferit în gândirea mea față de a altora. Copiii din România nici măcar nu primesc educația sexuală necesară pentru a fi în siguranță, de unde aș fi putut eu afla ce înseamnă orientarea sexuală sau romantică și cum e privită de societate? Când mi-am dat totuși seama că e vorba de ceva diferit, cred că m-a cuprins inițial o panică teribilă. Mi-era frică că toată lumea va află, că voi fi ostracizată și că prietenii mei mă vor privi ca pe un animal de circ. Nu cunoșteam pe nimeni altcineva care să nu fi fost heterosexual, iar cei din jurul meu făceau aceleași glume problematice și homofobe de care fusesem și eu vinovată. Cred că, mai presus de toate, mă simțeam foarte singură și foarte ciudată.
Mi-era frică de colegi, frică de părinți, frică de oricine ar fi putut afla, chiar și dacă aveam oameni minunați în jurul meu și aș fi fost protejată de cei apropiați mie. Ceea ce s-a și întâmplat când lumea a început să afle, oricât de terifiant ar fi fost că această parte din viața mea foarte personală și foarte dragă mie să-mi fie smulsă din sfera privată și aruncată în văzul tuturor înainte să fi fost eu pregătita să îmi fac coming out-ul.
Care a fost prima persoană cu care ai împărtășit acest lucru?
Prima persoană căreia am avut curajul să îi spun a fost același prieten de familie care mi-a spus că este gay la 11 ani. I-am zis când aveam 14 ani, și după aceea nimănui altcuiva pentru încă un an-doi. Mi-am luat inima în dinți și i-am scris un mesaj foarte scurt și la obiect, pentru că am simțit că dacă există o singură persoană cu care partea asta din mine să fie în siguranță, el era.
Cum au reacționat prietenii tăi?
Cred că au fost puțini surprinși, dacă e să fiu foarte sinceră, dar ei nu mi-ar fi spus asta niciodată. Fusesem, până în clasa a 9-a, „împreună” cu foarte mulți băieți, chiar dacă nici nu îmi avusesem încă primul sărut. Cred că în sinea mea încercasem să mă conving că, chiar dacă aș fi fost bi (până și asta era mai mult o speranță decât un adevăr, având în vedere că acum știu cu certitudine că de fapt sunt lesbi), mai mult aș fi atrasă de băieți, fugărind cu disperare pe perioada adolescenței ideea de normalitate. Dar prietenii mei au încercat oricum să fie alături de mine, iar în rarele situații în care eram antagonizată pentru identitatea mea, ei erau primii care săreau cu gura pe oricine îmi dorea răul. Am avut mult noroc în domeniul ăsta.
Dar părinții? Cum a fost momentul adevărului?
Mi-a fost foarte frică să le spun alor mei, chiar dacă niciodată nu mi-au dat vreun motiv pentru sentimentul ăsta. Le-am spus separat, înainte mamei și o zi mai târziu și lui tata, și au fost reacții foarte ok. Cu mama mă așteptam la un moment foarte emoționant, dar mi-a luat o piatră de pe inimă când i-am spus, printre lacrimi că îmi plac fetele, iar ea mi-a răspuns calm cu „Așa și? De ce plângi?”. Nu a făcut mare lucru din asta, a spus că pe ea o interesează să fiu fericită și sănătoasă. Tata a reacționat puțin mai abraziv inițial, cred că în primă instanță i-a fost și lui frică de ce aș putea să îndur din cauza asta. În schimb, cu timpul s-a obișnuit și, văzându-mă în siguranță, acum amândoi părinții mei sunt suporterii mei cei mai mari – cum ar și trebui să fie.
Știu că ai o iubita? Cum v-ați cunoscut?
Participând la tot felul de activități extra-curiculare împreună, ne-am cunoscut timp de 2 ani doar din priviri. În 2020, ca în orice mare romanță din secolul 21, am început să ne urmărim reciproc pe rețele de socializare, iar datorită pandemiei, am început să vorbim. Am fost prietene de nedespărțit preț de câteva luni, iar în vara aceluiași an ne-am dat seama că sentimentele noastre una pentru cealaltă sunt mai complicate decât doar de prietenie.
De cât timp sunteți împreună și cum este relația voastră?
După cum ziceam, suntem împreună din vara lui 2020, deci anul acesta, tot în august, facem 2 ani. Până acum am îndurat cu chiu, cu vai o relație la distanță, ceea ce ne-a adus totuși pe plan emoțional mai aproape una de cealaltă decât mi-aș fi putut vreodată imagina. Totuși, vestea bună e că, începând cu anul acesta vom locui mult mai aproape una de cealaltă și ne bucurăm foarte tare să și locuim împreună pe durata verii. Sunt foarte mândră de relația noastră, pentru că, deși am avut în acești 2 ani foarte multe greutăți de îndurat, nu numai drept cuplu ci și ca adolescenți, avem o relație foarte sănătoasă și suntem, în absolut orice situație, un front unit.
Cum este viața în România, atunci când faci parte din comunitatea LGBTQIA+?
Nu vreau să fiu dramatică, dar sunt sigură că orice adolescent queer din România ar fi de acord cu mine când spun că este terifiant. Să auzi, la 12,13,16 ani, cum ți se discută, de față cu ține, cele mai de bază drepturi, este absolut înfricoșător. Trăiești cu gândul că ai putea mâine să te duci la liceu și să se dezbată, în oră, de parcă ar fi vreun subiect abstract și strict ipotetic, dacă este sau nu ok ca tu să exiști – tu cu persoana queer. În senat se dezbat drepturile comunității mele, o comunitate care nici măcar nu ar trebui să fie văzută drept ceva diferit și ciudat, cum se dezbat și drepturile animalelor sau dacă să se taie sau nu un copac din Cișmigiu. Să fii gay în România este dezumanizant dacă nu ai cum să te înconjori cu oameni bine educați și care să te susțină.
Dar la Viena, unde locuiești acum?
De când locuiesc în Viena simt uneori că uit de toate relele din România. Mă bucur ca un copil mic de orice cuplu pe care îl văd în public, de orice Pride Flag atârnat de la geamuri și de orice eveniment la care mă duc unde pot să mă simt în siguranță. Abia aștept să mă duc în curând și la parada Pride de anul acesta, care va fi prima paradă la care nu trebuie să mă ascund și să tremur de camere de filmat și după care nu va trebui să iau o rută ocolită până acasă doar pentru a nu risca să mă întâlnesc cu vreun protest homofob pe drum. Mă simt de-a dreptul vindecată de traumele de acasă, dar uneori simt că i-am dezamăgit pe cei care au rămas în țară și care încă sunt nevoiți să se simtă în pericol numai din cauza identității lor.
Ai simțit nevoia să vorbești cu cineva de specialitate? Cu un psiholog, spre exemplu?
În clasa a 12-a, am avut norocul de a găsi o doamnă doctor psihoterapeută despre care pot spune cu încredere că mi-a salvat viața și sănătatea mintală. Treceam printr-o perioadă dificilă în viața mea, dar să am susținerea ei și să știu întotdeauna că am ocazia de a îmi procesa propriile gânduri și emoții cu ajutorul ei a fost lumina de la capătul tunelului. După ce am terminat liceul, la scurt timp înainte de a mă muta la Viena, am și adus-o pe iubita mea să o cunoscă, pentru că avusese așa un impact pozitiv asupra mea încât pur și simplu asta a părut a fi ceea ce trebuia să fac. Încă ținem legătura, iar ori de câte ori se întâmplă ceva bun în viața mea, ea este una dintre primele persoane cu care împărtășesc veștile bune.
Care a fost importanța terapiei în viața ta?
Oricât de clișeic ar putea suna, terapia m-a învățat să mă iubesc. Cu ajutorul psihoterapeutei mele am aflat cum să mă pun pe primul loc, cum să am grijă de mine și cum să comunic într-un mod sănătos cu persoanele din viața mea, astfel încât să îmi fie mie bine. Datorită ei mi-am putut înțelege și desluși propriile sentimente și am învățat extrem de multe mecanisme sănătoase de adaptare pe care încă le folosesc oricând îmi este greu, fără să mai simt acum nevoia de a mă duce din nou la terapie. Îmi pot gestiona de una singură gândurile, emoțiile și reacțiile, și simt că, ușor-ușor, mă transform pe deplin în adultul sănătos la care am visat. Sunt de părere că toată lumea ar trebui să treacă prin terapie, indiferent de situația cu care se confruntă pe plan personal, pentru că terapia nu este doar o soluție temporară, ci îți oferă instrumentele pentru a găsi, în timp, propriile soluții de lungă durată.
Care este sfatul tău către tinerii din comunitatea LGBTQIA+ din România?
Nu vă fie rușine de cât de greu vă este uneori. E normal și tuturor ne e greu, mai ales când te simți de parcă o țară întreagă este împotriva ta. Lăsăți-vă iubiți de cei care vă cunosc și vă acceptă cu adevărat, nu vă fie frică să vă puneți pe primul loc, și învățați că singura dragoste de care depindeți cu adevărat este cea față de voi înșivă. Iar, dacă încă aveți energie după ce reușiți toate astea, faceți o faptă bună și rămâneți tari pe poziții, apărându-vă dreptul de a iubi în orice țară iubiți voi mai mult.
Articolele scrise de colegele mele pe această temă:
Cristina Stanciulescu, Diana Cosmin,Mara Coman și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte ca un cartof.
