Ne-am adunat acum vreo 3 saptamani, cu toate femeile din #acinceaputere și am stabilit ca începând de acum sa urcăm în fiecare 28 ale lunii un material.
Am ales atunci ca și subiect “bullying-ul”.
L-am ales pur și simplu ca ne durea ideea, senzația, realitatea lui.
L-am ales la nivel micro, acolo unde incepe el, din vârste fragede, amplificându-l înspre agresiune și violență, în general.
Ne preocupa acest subiect dureros de multa vreme, dar nici nu ne închipuiam cum va lua el amploare de la copiii din școli, la statele înconjurătoare, cum va escalada toate regulile umanității și al bunului simț și va ajunge politica de stat a unui om fără principii și fără pic de suflet.
Nici prin cap nu ne-a trecut că după pandemie vine război, ca după restricțiile de libertate urmează să trăim bullying unui stat asupra țării vecine, în direct, în văzul omenirii.
Eu scriam în ultimul meu articol legat de susținerea femeilor de către femei, despre matryoshka, în cel mai bun sens al cuvantului, iar acum văd o matryoshka mare înghițind toate matryoșcele mici din jur, băgându-le într-o burtă imensă și nesătulă, scoasă în față de un nebun mâncat de ură și de un ego feroce.
Că de fapt, bulling-ul pornește din frustrare și dintr-un ego bazat pe aceastră frustrare și nemulțumire de sine, bazat pe faptul că nu ești suficient dacă nu bagi cu forța și altora pe gât preamărirea ta. Și asta în curtea școlii sau în curtea Europei.
În orice curte manifestările unui caracter frustrat fac ravagii și trebuie oprite și tratate ca atare.
Sigur, tendința este de a minimiza „curtea școlii”, dar eu sunt convinsă că dacă atunci, acolo s-ar lua în seamă toate aceste deviații de comportament și nu ar fi puse doar pe seama hazardului, s-ar putea evita nenorociri, precum este cea la care suntem azi martori.
Trăim într-o societate în care am învățat să întoarcem capul de la răul altuia, să ne focusăm pe Osho-ul din noi, să ne înconjurăm de frumos lăsându-i pe alții în urât, că până la urmă „dormi așa cum îți așterni”, nu?!
Dar dacă n-ai avut niciodată un așternut pe pat? Dar dacă n-ai avut nici pat? Poate ai încercat să-ți faci așa cum ai văzut la vecini, dar a venit ăl mai mare și mai tare și ți l-a luat?
Atunci cum să înțelegi ce e bine și ce e rău?
Sămânța agresiunii apare de timpuriu, apare și este vizibilă dacă cineva se uită atent. Ea poate fi eradicată din fașă cu dragoste și ajutor de specialitate, cu omenie și atenție, dar cine să fie atent când suntem inundați de ideea iubirii de sine mai mult decât de cea a aproapelui?!
Mă scuzați, dar eu am o mare problemă cu acest uitat doar înspre interior care a devenit propagandă generală, eu cred că exteriorul nostru și oamenii din jur și lucrurile pe care le facem pentru acești oameni din jur și pentru societate sculptează înteriorul, nu invers.
Nu avem lumina în noi, lumina o câștigăm dând, ajutând, ascultând, ținând de mână, iubind, omorând nepăsarea, creând legături durabile, ținând în brațe, uitând de propriile nevoi, iertând, dăruind compasiune, implicându-ne poate și acolo unde nu ne fierbe oala.
Și pentru că acest război pe care nimeni nu și-l dorește, nici măcar poporul rus, care iată, e pus la zid de o lume întreagă și acum pare cel mai urât popor deși oamenii lui chiar nu-și doresc poziția în care sunt puși de către liderul lor, se duce deja în pragul nostru, vreau să văd și partea în care oamenii s-au așezat în fața bullyingului, al agresiunii invazive și au ales să-l combată.
Jos pălăria, ucrainenilor! Respect!
Iar apoi, mulți, foarte mulți dintre oamenii cei de rând pe rând pe care-i numim generic poporul român, poporul polonez, poporul ceh, indivizi, pioni mărunți teoretic, au arătat măreția printr-o implicare one to one, cum s-ar zice la noi în publicitate, până la dăruirea propriului comfort, pentru cei care nu-l mai au deloc.
Și aici îmi amintesc o poveste pe care am ascultat-o mereu cu uimire și plăcere, spusă de bunicul meu, soldat în al Doilea Război Mondial, despre prietenii lor din perioada de după război.
Bunicii mei locuiai pe Strada Ecoului, las aici scrisă adresa, ca să rămână, în caz că o voi uita vreodată. N-o mai știu decât eu. Și aveau o casă vagon cu două camere și o bucătărie care ținea și de baie. Erau bunicii mei, mama și fratele ei. Copii micuți. Prietenilor lor, li se bombardase acoperișul și deși tot cârpeau le ploua și ningea în casă. Si ei aveau doi copilași. Atunci, bunicii mei, iau chemat să locuiască împreună, în cele două camere vagon. Cu toții, dar la cald și la uscat.
– Cum tataie? Stăteați așa claie peste grămadă?
– Păi, cum Anișoară?! Să-i lăsăm pe prietenii noștri în ploaie și frig?! Ne-am strâns și am trecut cu bine 2-3 ierni, până s-au mutat la casa lor.
Iar mama îmi povestea despre acea perioadă ca fiind una dintre cele mai fericite și frumoase. Era greu, dar erau mai mulți care-l împărțeau și devenea mai ușor tot greul.
Violența nu are ce căuta nicăieri în lume și nu este un răspuns pentru nimic bun, dar frumusețea umană ne arată acum, mai mult ca alte dăți din timpurile trăite de noi, că nu se lasă nici strivită, nici ascunsă, nici înfricoșată de nici un regim politic, de nici un bully megaloman.
There is hope, so let there be light!
Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte ca un cartof.
#ACinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care, dacă (și atunci când) lipsesc, declanșează vocile acestei „platforme”editoriale.
