Ziua lui Sasha

18 iulie, o zi pe care nu o sa o uit niciodata.
Implicit nici aniversarile prietenilor din aceasta zi… desi uit aproape orice alta data in care cei dragi isi serbeaza Ziua. Uit de ziua maica-mii, a Anei, a lui barbata-miu, a prietenilor sau a nasilor… Mi se intimpla sa uit si de ziua mea… Insa pe 18 iulie este ziua lui. Ziua copilului care mi-a fost trimis de Dumnezeu. Azi este ziua lui si vreau sa va povestesc despre el si venirea lui pe lume.

De fapt nu despre venirea lui pe lume cat mai degraba despre perioada de „facere” a lui.
Trecusem de cateva extrauterine si de un diagnostic de infertilitate secundara primit direct din Germania de la un mare specialist in viata, asa ca am abandonat speranta de a avea un copil pe cale naturala… cand am aflat ca voi deveni mama. Mai exact, pana sa imi fac testul de sarcina am crezut rand pe rand ca am ulcer si de-aia mi-e foame, hepatita toxica ca de-aia mi-e asa de rau, disfunctie de tiroida ca de-aia mi-e somn. Si ulterior m-am gandit ca poate am intrat la menopauza ca de-aia nu-mi vine ciclul.
In ciuda bucuriei imense, am avut 9 luni de cosmar. Am fost singura, sotul meu in acea perioada era chirurg la Munchen, sarcina a declansat o boala hepatica care facea ca ficatul meu sa nu poata prelucra hormonii de sarcina, in 2009 tocmai incepuse perioada de criza economica si in Romania ceea ce facea ca businessul meu sa treaca printr-o perioada tulbure. In plus, din cauza complicatiei mele de sanatate, nimeni nu stia daca va supravietui copilul meu pana la finalul sarcinii. Daca ar fi sa doresc un rau unui dusman, i-as dori sa traisca o luna ceea ce eu am trait 9. Dar nici macar unui dusman nu i-as dori asa ceva…
In concluzie, eram depresiva inspaimantata, obosita si cu 22 de kg in plus:). Pe scurt, amarata si epuizata. Conform tuturor povestilor care se spun despre sarcina si despre cum tristetea mamei si nervii si panica si mai stiu eu ce sunt resimtite de copil, m-am gindit tot timpul ca Sasha va fi abonat la psiholog de la o luna.

In schimb, el si-a dorit sa vina pe lume si sa fie bine, sa rada, sa se lase iubit si sa imprastie iubire in jurul lui, sa fie vesel si bun. A venit cand a vrut el, nu cand am stabilit eu. A venit fara eforturi si fara panica pe 18 iulie, rac fiind, exact asa cum discutase el cu universul, nu cum discutasem eu cu ginecologul, sa-l nasc pe 21 iulie cu o operatie de cezariana.
A zambit de la inceput, n-a plans aproape deloc, n-a avut colici, dintisorii i-au iesit fara dureri, a stat cu placere cu oricine, s-a bucurat la fiecare imbratisare a celor din jur si a topit inimile oricarui om care l-a cunoscut.
Pentru mine aceasta fiinta perfecta, copilul meu minunat, este lectia mea despre ce-i iubirea. Este lectia intregii noastre familii despre iubire. Despre acea iubire despre care stiam doar in teorie deoarece niciodata pana la el n-am trait-o cu adevarat. M-a invatat ca iubirea indeamna la intelegere si acceptare.

Scriu acest text acum, dupa cei 7 ani petrecuti impreuna , 7 ani in care imi dau seama ca nu exista misiune mai grea si mai complexa si mai complicata dar si mai frumoasa totodata decat aceea de a fi mama unui om mic pe care il ajuti sa se faca mare. Astept cu curiozitate, cu dragoste imensa dar si cu teama etapele urmatoare. Impacata insa ca cei 7 ani de acasa de pana acum s-au petrecut in armonie si iubire, am facut cunostinta unii cu altii in detaliu, ne-am placut reciproc, ne-am inteles si ne-am acceptat, ne-am oferit increderea de care toti aveam nevoie in parcursul lui Sasha de la copil la om, si al nostru, de la oameni mari la parintii lui.

La multi ani minunea vietii mele pentru care-i multumesc zilnic lui Dumnezeu!