Există ceva absolut SF pentru mine în faptul că eu stau acum și scriu un articol despre inteligența artificială… împreună cu inteligența artificială.
Adică efectiv eu și ChatGPT ne uităm una la alta ca două femei care încearcă să vadă dacă pot lucra împreună fără să se ia de păr. Deși sincer, până acum colaborarea merge suspect de bine.
Și cred că tocmai asta mă fascinează cel mai tare la AI. Că mă neliniștește puțin. Eu am crescut cu două ore de televizor pe zi și cu Ceaușescu pe ecran. Vin dintr-o lume în care prindeam posturi străine la radio ca și când făceam trafic ilegal de informație. Când am început să lucrez în publicitate aveam niște Mac-uri cât toate zilele, cu monitoare mici încastrate în ele, imprimante cu ace și o permanentă senzație că tehnologia e un animal nervos care poate ceda în orice secundă. Internetul nici măcar nu exista în viața noastră reală. Nu aveam mailuri, Google, social media, WhatsApp, nimic.
Și poate tocmai de aceea mă uit acum la AI cu ochii cât cepele. Pentru că eu am apucat practic două lumi. Și pe aia analogică rău de tot și pe asta în care vorbești cu un robot și robotul îți răspunde înapoi ca și când ați făcut împreună liceul.
Iar partea și mai dubioasă este că… îmi place.
Mult.
Eu sunt omul care a iubit mereu SF-urile. Blade Runner, Matrix și toate nebuniile astea despre viitor, roboți, conștiință artificială și lumi în care tehnologia scapă puțin de sub control. Așa că nu pot să spun că AI-ul îmi dă doar liniște și pace interioară. Nu-mi dă. Pentru că am văzut prea multe filme în care totul începe exact așa: “Hello, Ana. How can I help you today?” și trei ore mai târziu umanitatea fuge prin tuneluri.
DAR.
În același timp sunt complet fascinată. Mi se pare incredibil că trăim vremurile astea. Și adevărul este că eu n-am fost niciodată omul care să spună: “Vai, era mai bine înainte.” Nu. Nu era. Sau mă rog… nu pentru mine.
Nu sunt nici omul care visează să se retragă într-o pădure, să crească găini și să facă pâine cu maia, prefăcându-se că lumea nu se schimbă. Din contră. Eu vreau să văd ce urmează. Chiar dacă uneori mă uit la viitor ca în filmele alea SF în care la început totul pare foarte simpatic și după aia ajunge omenirea să fie alergată de toaster.
Și poate tocmai de aceea am îmbrățișat atât de natural și AI-ul. Nu ca pe un dușman. Nu ca pe ceva care îmi fură creativitatea. Ci ca pe un tool extraordinar.
Un tool care mă ajută să câștig timp. Iar timpul, sincer, mi se pare una dintre cele mai mari bogății după o anumită vârstă. Ani de zile structura unui pitch sau a unei prezentări îmi lua uneori săptămâni. Stăteam, mutam slide-uri, o luam de la capăt, schimbam logici, intram în toate crizele creative posibile. Acum mă cert cu AI-ul trei ore și ies de zece ori mai bine.
Și nu, nu cred că AI-ul îmi face munca în locul meu. Cred doar că mă ajută să sar niște pași care înainte îmi consumau enorm de multă energie. Research-uri, structurări, reformulări, organizare de idei, lucruri pe care înainte le făceam în zile și nopți întregi. Acum pot să întreb pur și simplu: “Cum ai face tu asta?” și, surprinzător, primesc niște răspunsuri foarte bune.
Ca și creativ mi se pare fascinant că pot avea acest tip de dialog aproape instant. Că pot face brainstorming cu un AI. Că pot să-l pun să-mi reorganizeze niște idei sau să-mi dea unghiuri la care poate nu mă gândisem.
Sigur că există și reversul medaliei.
Ar fi ipocrit să spun că nu mă întreb uneori dacă, la un moment dat, AI-ul va ajunge să ne înlocuiască. Pentru că probabil că anumite joburi chiar se vor schimba radical. Unele poate vor dispărea. Altele se vor transforma complet.
Dar cred că, în momentul acesta, diferența reală nu o face AI-ul în sine, ci omul din spatele lui. Omul care știe să pună întrebările bune. Care știe să filtreze. Care are emoție, instinct, cultură vizuală, umor și experiență de viață. Adică exact lucrurile profund umane pe care, cel puțin momentan, încă nu le poți fabrica perfect.
Poate că inteligența artificială nu este, de fapt, doar despre tehnologie.
Poate că este despre felul în care alegem să întâmpinăm viitorul. Cu frică. Cu rezistență. Sau cu curiozitate.
Eu aleg curiozitatea.
Pentru că adevărul este că mă fascinează lumea asta care merge înainte. Cu toată viteza ei. Cu toate lucrurile care uneori mă depășesc sau mă neliniștesc puțin.
Și sincer… mă fascinează că la 52 de ani încă mai pot descoperi ceva care să mă lase cu ochii mari, ca un copil.
Mai ales când acel „ceva” îmi răspunde înapoi.
Articolele scrise de colegele mele pe această temă:
Cristina Stanciulescu, Diana Cosmin,Mara Coman și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.
