Trec prin sufragerie și aud din televizor cum latră o voce umană despre cum să ne apărăm dacă ne atacă o haită de câini.
Mă duc să-mi fac o cafea și rămân în cap cu vocea care spune că mai înâi trebuie să lovim câinele alfa cu pumnul în gât, apoi să-l trântim și să-l lovim cu piciorul.
Cafeaua curge încet în cană în timp ce pisicul Mă mi se unduie printre picioare, iar Rita the Pug, îmi linge meticulos glezna uitată de pisic.
Mă trec fiori și mă întristez brusc pentru a mia suta oară și mă întreb de ce dracu’ n-am emigrat! De ce n-am rămas in Barcelona unde am studiat sau n-am plecat în alte părți unde e cu adevărat 2023.
Cum să discuți la televizor despre apărarea împotriva unei haite de câini?!
Cum să educi oamenii să lovească cu spor un câine?
De ce există haite întregi de câini în libertate într-o capitală europeană?
Cum să moară o femeie sfâșiată de câini?
Cum?
Cum e posibil așa ceva?
Îmi aduc aminte iernile în care veneam de la școală prin nămeți, iar pe străduța pe care locuiam, pe lângă Foișorul de Foc, mă atacau câini mari. Era mereu întuneric, eram mereu singură și încremeneam de frică în fața lor. Îmi aduc aminte cum începeam să tremur ca varga și simțeam că nu mai pot mișca niciun mușchi, că sunt efectiv încremenită și că nu voi scăpa de dulăii cu colții pe afară care se apropiau de mine. Ca norocul, apărea mereu cineva dintr-o curte, se ivea careva din capul străzii, venea bunica mea să mă ia că aproxima ora la care veneam, mă rog eram salvată, dar frica aia mi-a rămas ca o rană pe creierul conectat la o inimă care iubește cu disperare animalele. Aveam și pe atunci mereu câini și pisici și papagali și o dată am avut și doi iepuri și am crescut și o găină care mergea cu mine la plimbare și am hrănit un șoricel prins în podul casei o iarnă întreagă și tot așa.
Și aud din nou în cap cum trebuie să-i dăm unui câine cu pumnul în gât.
Aveam un fluier special când eram copil, care pare-se că speria câinii, numai că eu paralizam. Nu mai ajungeam la fluier.
Ce-o fi făcut femeia aceea când au atacat-o câinii?
O fi folosit vreo tehnică de apărare din milioanele care curg acum pe interneți sau a rămas paralizată de spaimă?
Ce caută o haită de câini în București? Se spune că sunt câini din rase de luptă părăsiți de stăpâni. Câini de luptă, cumpărați, antrenați și nemicrocipați!
Ce caut eu în România?
Cum să trăim civilizat?
Când eram eu mică era 1980 și ceva.
Era comunism.
Era urât.
Era demult.
Între timp nu ziceam că am evoluat?
Nu am vrut să evoluăm?
Nu am vrut o țară ca afară?
Nu ne-am cerut libertatea ca să trăim in civilizație?
Începe un ping pong între autorități, se face vâlvă, se arată iarăși cu degetul. Ca atunci când a murit turistul japonez sau ca atunci când au murit cei doi oameni în Râmnicul Vâlcea sau…
Se trezesc toți cei care urăsc animalele (și din păcate sunt mulți) să ceară moarte, sânge, hingherie, iar tu ca om de rând te uiți și doar îți amintești de câte ori ai susținut microciparea sau sterilizarea și nu mai știi ce să zici.
O vezi pe fiica victimei spunând că mama ei a murit sfâșiată de câini și te tulbură frica și ura față de tot ceea ce nu s-s schimbat din 1980 până azi.
Nu urăsc, dar parcă îmi vine: autoritățile mizere care căpușează această capitală crescută ca o bălărie fără urmă de îngrijire de 30 de ani, oamenii care sunt mult mai răi ca animalele, legile ambigue și cei care nu le respectă și cei care nu-i pedepsesc pe cei care nu le respectă și durerea fiicei a cărei mamă a fost omorâtă de câini și lipsa de implicare a celor care văd dar nu fac nimic și perpetuarea unei societăți a cărui slogan rămâne „Hai, că se poate și așa!”, orice s-ar întâmpla.
Nu urăsc, dar mi se strânge stomacul de ură când trec din nou prin sufragerie și aud că un ditașmai medicul oncolog din Suceava ia șpagă. Ia șpagă de la bolnavii de cancer. Ia șpagă de la oameni disperați.
Nici cafeaua, nici animăluțele mele nu-mi aduc puțin senin în cap, nici oamenii pe care-i iubesc, nici nimeni și nici nimic. În zilele în care realizez ca sunt în lumea de la capătul lumii, în lumea în care omenia n-a ajuns, nimic nu mă face să zâmbesc.
E de la stomacul chircit și de la sentimentul ăla groaznic și urât.
Vorbesc cu prietenele mele din #acinceaputere. Stabilim să scriem despre aceste subiecte care ard și care dor. Apoi ne dăm seama că nu ne vine să scriem. Că ne e prea greu. Îi înțeleg și pe cei care aleg să vadă numai frumosul. E mult mai ușor.
Dar din păcate există foarte mult urât și foarte mult rău și cred că e de datoria fiecăruia dintre noi, chiar dacă-i e greu, să strige împotriva nesimțirii, a nepăsării, a hoției, a lipsei de omenie, a celor care calcă pe cadavre de animale și de oameni pentru binele lor personal.
But then again…”After all, tomorrow is another day!”.
Articolele scrise de colegele mele pe această temă:
Cristina Stanciulescu, Diana Cosmin,Mara Coman și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte ca un cartof.
