In jurul meu am prieteni care au fost mai harnici decat mine la capitolul facut de copii. I-au facut devreme, la 25-30 de ani, iar acum se pregatesc pentru momentul in care ei, atit de independenti, vor pleca de acasa.
Gindindu-ma la asta, mi se stringe inima… oare cum resimti ca parinte faptul atit de firesc al momentului in care iti pleaca copilul de acasa pentru ca s-a facut mare si pentru ca el, copilul adica, isi doreste viata de adult independent?
Treaba asta cu a fi parinte este cea mai „plina” activitate dintre toate… la inceput te chinui sa te adaptezi vietii de parinte, te simti ca intr-o masina de spalat care amesteca si schimba tot ceea ce erai tu inainte, treci treptat prin faza “asa nu mai pot, nu mai am putere si resurse, as vrea sa ma pot regasi, as vrea sa am timp si de mine, unde sunt eu cel din tinerete cand eram singur si faceam ce voiam”… pina ajungi sa nu mai stii sa functionezi fara copilul tau, sa nu iti mai gasesti locul fara el, sa iti dai seama ca viata fara ca el sa fie linga tine pare sa nu aiba sens, ca este gol si plictisitor sa nu ai cui sa-i raspunzi la intrebari, sa pregatesti doar cafea la micul dejun pare timpesc si ca in definitiv ti-e dor sa speli seara pe dinti pe cineva.
Indiferent cat de mult am teoretiza pe aceasta tema si indiferent cate sfaturi utile am citi sau am asculta, cu totii vom trece invariabil prin exeperienta acestor sentimente extreme si contradictorii care fac parte din universul „meseriei” de parinte.
Drept pentru care eu pot doar sa va impartasesc ce m-am hotarit eu sa fac. Nu pentru a schimba aceste lucruri ci pentru a profita cat mai mult si mai firesc de fiecare din momentele evolutiei relatiei parinte-copil.
Dupa ce m-am chinuit sa-l invat pe Sasha sa doarma singur in camera lui, mi-am dat seama ca cel mai important nu este ca el sa fie independent de bebelus ci ca mai important este ca noi trei sa ne fim aproape… iar apropierea cand copilul este mic este una pur epidermica. Copilul are nevoie din cand in cand sa se lipeasca de parintii lui, iar parintii au nevoie sa-si stringa puiul in brate. Din momentul in care eu am realizat ce drag si ce important este sa-mi culc copilul si ce iubire se scurge prin corpul meu atunci cand il iau in brate in timpul noptii, n-am mai facut nicio tragedie din faptul ca el nu vrea tot timpul sa doarma singur sau ca eu nu mai ies la petreceri ca trebuie sa-l culc.
V-am impartasit asta pentru ca eu cred ca fiecare etapa are partea ei de „firesc” si mai cred ca orice pas in viata noastra si a copiilor nostri trebuie luat ca atare.
pfff, nici nu vreau sa ma gandesc la momentul ala….al meu are 17 ani , si deja manifesta acea independenta….mica ce-i drept, acum, dar va veni in curand…
Apropo de dormit singur.
A mea are 2 ani si de 2 ani eu nu am mai dormit o noapre cap-coada.
Se trezestr si pana la urma o luam cu noi in pat. Am fost la somnologi, psihologi, pediatri sa vedem cum sa o convingem sa doarma la ea in pat…ma stresa foarte tare subiectul pana cand cineva mi-a zis ca intr-o zi va avea pe usa camerei „keep out”, imi va fi dor sa dorm cu ea in pat si sa ma trezeasca cantand si cu pupici…cand am auzit de keep out am inceput sa plang instant.
si de atunci incerc sa ma bucur de fiecare data cand aud mami-mami in monitor pe la 3 noaptea.. 🙂
Te felicit,ai facut cel mai bun lucru.Copilul vostru avea nevoie de apropierea cu voi iar asta este minunat.Bucura te de fiecare clipa deoarece te asigur ca pina la 18 cu siguranta nu va dormi cu voi in pat ?