Vin spre casa obosita moarta, muncita, plina de griji, tarand o traista de Mega plina.
Langa intrarea in bloc, pe Dorobanti, s-au aciuat doi cersetori: el e in scaun cu rotile, ea il impinge toata ziulica si il parcheaza seara. Dupa felul elevat de a vorbi si dupa dantura si trasaturi vezi clar ca sunt oameni care dintr-un motiv sau altul au pierdut totul.
Cand vin acasa imi cer cate ceva de mancare, pentru ca si-au dat seama ca gatim. Imi place sa-i rasfat, sa le dau mancare proaspata, friptura, ousoare, platouri cu branza si mezeluri, sa le tai rosii, muraturi si paine calda. Stiu cat de multa placere iti aduce o farfurie de mancare pregatita cu drag, mai ales in cazul in care nici macar nu poti visa la asa ceva. E bucuria mea. O mai trimit si pe Cleo sa le duca, sa simta bunatatea si sa invete darnicia.
Nu pot nega ca ma enerveaza mirosul lor, dar imi infrang nervii si ma gandesc ca si pe ei ii enerveaza, dar nu e ca ar avea multe cazi cu apa fierbinte si toalete parfumate si ei prefera sa stea imputiti in frig pe strada.
Recunosc ca n-am avut curajul sa-i intreb cum de au ajuns aici. Mi-e frica de raspuns si de faptul ca in niste ani cu PSD, sau PNL sau tehnocrati ei au ramas in drum, in strada, in batranete si imposibilitate, in nepasarea tuturor autoritatilor platite de noi de oameni ca ei. Deci, nu intreb. Prefer sa ajut cu o geaca groasa si o farfurie de mancare. Asta stiu ca ajunge direct de la mine la ei, nu trece prin filtrul si taxele statului roman.
Ma rog, vin deci obosita franta, cu capul plecat si adusa de spate. E noapte si am senzatia ca ma ascund in intuneric, ca pot merge adusa de umeri fara ca nimeni sa nu vada cat de ostenita sunt de fapt. Urmeaza sa intru-n casa, sa-mi pup familia si animalele, sa trebaluiesc, sa vorbesc cu fii-mea despre dragoste si teze, sa palavragesc cu H si eventual sa gatesc repede ceva. Nu am cum sa fiu obosita! Am doar acel moment de traversat strada de la masina pana la intrarea in bloc, cand pot sa fiu cum sunt. Dar, nu. Batranul din scaunul cu roti se uita la mine. Sotia deja doarme transformata intr-un morman de haine si paturi. Ii spun:
-Buna seara.
-Buna seara, doamna. Capul sus! – isi ridica fata si-mi zambeste larg. -Capu’ sus!
Ii zambesc si eu ridicand capul din pamant si ma gandesc: „Asta e de-al meu! Oricat de greu ii e, omu’ are o vorba buna de spus si un zambet de oferit!”
E minunat si ma indragostesc din nou de OAMENI. Hai ca nu suntem pierduti! Doar usor obositi cateodata…
