Oficial, am 40 de ani.

I-am implinit in august, leoaica si eu.

N-am facut petrecere. Doar o cina acasa, cu Martin si prietenii nostri Monica si Pedro, atata.
Pare greu de crezut pentru o leoaica, dar nu mi-au placut niciodata petrecerile de ziua mea. Mereu m-am simtit ciudat, nelalocul meu, cu mai mult chef de stat in tacere si inauntrul meu, decat sa zgudui casa de invitati si bal mascat, asa incat pana la 40 de ani am avut doar 2 petreceri de ziua mea: la 31 si la 32, ambele la Vama Veche pe plaja.

Oficial, am implinit 40.
Ma uit in oglinda si ma vad imbatranind. Am riduri, mult par alb, pielea obosita, dintii trecand si ei prin niste transformari… Nu mai folosesc de ani de zile nici un fel de machiaj, nu ii vad rostul, eu caut sa ma cunosc pe mine fara masca, ca pe cea cu fond de ten si rimel si vopsea de par o stiu deja si nu e cea adevarata. Ma bucur doar de o crema de fata hidratanta si cu ulei organic de cocos, ca aici creste in toate curtile. Cocosul.

Barbatul se imbraca sa iasa nu stiu unde, in hainele lui hippie, si-a pus tricoul albastru care imi place mie.
“Esti frumos”, ii spun, si inima imi face bum-bum si imi vine sa il mananc din ochi, asa, pe nemestecate. Mai mult decat din ochi nu am spatiu deocamdata, copilul de 3 luni jumate imi ocupa intreg campul auric, bratele, patul si toata energia vitala.

“Si tu esti frumoasa”, imi raspunde si ma saruta, pe deasupra capusorului cuibarit la sanul stang.

“Frumoasa, eu? Asa batrana si rupta de oboseala?”… ma aud raspunzandu-i si imi dau seama pe loc cat de mult ma judec si cat de mult ma compar cu alte femei mai tinere si cu pielea mai intinsa decat a mea si cat de mare este inca frica aia si asocierea interna profund absurda si patriarhala intre iubire, succes si tinerete.

El rade. Ma mangaie pe par (care imi cade, intre noi fie vorba, ca sunt in postpartum, cica se regenereaza dupa nastere si sarcina) si imi spune ca o sa ma iubeasca si cheala si fara dinti, si ca sunt da foarte frumoasa.

Mi-a venit sa il intreb cum stie ca o sa ma iubeasca chiar si atunci, dar nu o fac. Ar fi doar inca o intrebare absurda. Si e prea frumos momentul asa cum este el acum…

Doar ma apuc sa plang in hohote, ca in perioada asta ma emotionez si daca zboara un tantar prea aproape, plang din orice, Asa ca plang. Si pe urma rad.

Am oficial 40, nu dorm aproape deloc noptile, ca se trezeste Frantz la fiecare maxim o ora si jumatate si imi jur ca in viata urmatoare, daca o sa aleg sa fac copii, o sa ii fac pana in 25, asa. Ca sa fiu fizic mai apta si ca sa fiu inca tanara cand copiii mei sunt mari, ca sa putem zburda de bucurie impreuna, stiti? Nu ei pe campii si eu urmarindu-i din fotoliu, ca ma dor salele de la atata carat copiii in brate.

In plus, se spune ca ce cucerim in viata asta, luam cu noi ca lectii invatate, ca daruri in viata urmatoare. Deci daca in viata asta deja m-am prins cum e cu parintitul cu constienta si din inima, inseamna ca o sa iau asta cu mine de la inceput in viata urmatoare: o sa fiu direct atat de inteleapta de la 20 de ani, nu trebuie sa mai astept pana dupa 33 (cand l-am avut pe Sasha) ca sa inteleg ca viata e de fapt despre iubire si bucurie si impartasirea ei. Bun planul meu, nu-i asa?