Nu mă mai puneți nervoasă și nedormită pe avion!

Tare frumos e la Otopeni, la aeroport mă refer. N-am acuma chef sa-i zic Henri Coanda, că am auzit că a fost un domn rasat și destul de deștept.

Nimic din ce se întâmplă aici nu are legatură cu trasăturile lui, așa că Otopeni, e un nume mai potrivit.

În primul rând nu ai pe unde merge. Oamenii stau ca stanele de piatră unde le bese mintea fără a lasa un culoar de trecere pentru cei care au treaba în altă parte. Zombi. Priviri goale, bine, e 4 dimineața nu te aștepți la sclipiri, că nici soarele nu sclipește încă, dar totuși! Au gurile ușor întredeschise și deși le spui “pardon” nu se mișcă nici un cm. Trebuie să fii ca ei, să treci ca tancu’ rusesc, deși și aceasta vorbă vedem că e overrated, să dai din coate și să spargi zidul format din trupurile inerte.

Hai, Ano că poți! Deși funcționalitatea mea la ora asta e foarte limitată.

La punctele de control e haos. Sunt speriați și se despoaie de toate hainele și giuvaerele numa’ numa’ să nu-i piuie portalul de trecere către occident. Oricum, marea majoritate sunt bine pregătiți pentru o călătorie spre Antarctica. Suntem pe un final de iunie canicular cu multe zboruri spre Spania și Italia, dar aici probabil că sunt eu cârcotașă. Le e frig la oameni, dom’le!

Trec de controale și începe o nouă babilonie: mirosurile de DutyFree străinez se îmbina rafinat cu cele de transpirație din toate locurile ascunse și lipite ale corpurilor ce se perindă uitându-se la parfumuri. Ei ce-ar fi dacă am începe cu apă și săpun? Ce-ar fi dacă am da și cu niscaiva deodorant? Ziceți-mi și mie, ce-ar fi?

Dimineața când mă scol primul lucru mâna eu o pun pe apă și pe sapun…

No! Săriți direct din pat și ajunși direct împuțiți pe aeroportul internațional ei caută oferte atractive la parfumuri. Grozav.

Merg mai departe.

Lumea se uită la mine ca la urs. Nu știu de ce, dar asta pățesc mereu oriunde merg, de când mă știu. Sunt un alien cumva, bine, așa mă și simt, ce-i drept. Nu vă închipuiți că se uită lumea la mine cu admirație, nu, se uită încruntați și complet stupefiați, după cum spuneam, ca la urs. Bine, m-am și spălat ca nebuna înainte să vin la aeroport, n-am nici 2 p’lovere de lână gri cu maro și nici pufoaica pe mine. Am și nițel de roz in obraji și roșu pe buze și unde mai pui că n-am nici răpirea din serai pictată pe ungii gel. O ciudățenie, vă spun!

E lume multă. Multă. Încep vacanțele și căpșunile sunt în plină floare. Din varii motive simt nevoia să-mi țin geanta în fată și să stau cu mâna pe ea. Un sentiment așa plăcut de nesiguranță mă cuprinde.

Mă duc să văd unde e gate-ul. Toate scaunele sunt pline ochi, lumea își revarsă burțile pe mocheta murdară, dar asta am mai văzut și în alte aeroporturi, aici sunt doar foarte multe scauna smulse. Lipsesc din șuruburi. Iar a plecat Hulk de Ferentari în vacanță și s-a enervat pe niscaiva români trași în Versace de haur, probabil.

Mă întorc în zona ticsită de la food court, îmi iau o cafea cu lapte și gheață. Mă uit la ceas. E 4.30 în pana mea! La ora asta acum 10 ani eram pe mese în club! Îi cer domnișoarei foarte draguțe, culmea, un prosecco, că doar n-am omorât pe nimeni! Nedormită, stresată și deranjată de tot mediul înconjurător din imediata mea proximitate. Pe bune?!

Simt bulele fine pe limba în timp ce stau pe o bucată de ciment sub o bara de fier lipita de scara rulantă. Ma uit la cușca de fumători și mă ia o greață infernală. Să ne întelegem, fumez de la 14 ani, dar n-am înteles niciodată ce dreak negru te poate secătui încât să trebuiască să intri în acvariul ăla cumplit plin ochi de fum. Ce-i drept, poți face economie la țigări. Doar intri și tragi adânc aer în piept și-ți ajunge. Mai iau o gură de prosecco și-mi aduc aminte că la facultate, în Barcelona, așa era și Cafeteria, doar că acolo se fuma iarbă. Intrai, mâncai ceva și plecai vesel și fericit. Nu conta dacă erai student sau profesor, toată lumea era fericită după o cafeluță acolo. Mă trezește din amintirile plăcute un val extrem de puternic de miros de usturoi, a se citi franțuzit “usturoa”, că doar plecăm in străinatate.

Puțim, dar călătorim.

Știu că sunt în foodcourt, dar ce Doamne iartă-mă să gătești la 4 dimineața cu atât de mult usturoi??? And trust me! I’m a garlic girl, dar parcă n-aș râgâi discret usturoi în avion… E clar, însă, doar problema mea și or mai fi câțiva rătăciți ca mine cu idei preconcepute. Uite, eu beau vin la ora asta și o doamnă cu basma și ilic tricotat de mână se uită stupefiată la mine, împreună cu fiul ei care-i urlă în italiană diverse cuvinte. Ce-or zice ei de mine?! “Mamo, ai văzut-o p-aia de bea vin la 4 dimineața! Las-o copile, că mai avea și ruj d-ăla roșu pe bot! Să te ferească ‘Ăl de sus, maică!” Mă rog, eu sunt rea! Poate au zis “Uite ce doamnă aranjată care-și savurează începutul de vacanță!”

Mă uit la ceas și-mi dau seama că s-a deschis gate-ul. Îmi iau cafeaua și mă duc. Sug din paiul ăla de carton, înfipt în paharul de plastic, desigur, ecologism făcut cu cap, dar nu cu ăla de pe umeri, și mi-e greu sa obțin rezultate, deoarece s-a fleșcăit. Paiul, nu capul, mă refer. Deh, noi luam bătaie când vărsam apa pe caiete, că se strica hârtia! Așa era pe vremea mea, nu le combinai că nu se pupă. Mă gândesc de multe ori la anomaliile timpurilor pe care le trăiesc.

Mă concentrez din nou pe acțiunea de moment și observ că încet, încet, mai cu hialuronic și silicon cât cuprinde înfipte în cantități industriale în zona frontală, mai cu negru sub unghii intrăm în autobuzele care ne duc la avion.

Mă așez liniștită pe un scaun. În fața mea sunt o mamă cu doi băieți, de aprox 4 și 6 ani frumoși tare. Mă uit admirativ, când începe circu’! Cel mare începe să se lamenteze că am plecat de lângă turnul de control și că el nu se urcă într-un avion neghidat din turn. Mama se uită implacabilă pe geam. Cel mic o întreabă tare și în cascade repetitive care-i avionul în care ne urcăm. La un moment dat printre zbieretele celui mare care se jelește că o să ne prăbușim cu avionul, mama îi spune celui mic că ne urcăm în avionul ciclam. Kabuuuum 💣! “Io nu mă urc în ăla ciclam, vreau în ăla rooooooz.” la care fra-su’ cu lacrimile șiroinde îi zbiară: “Ce mai contează ce culoare are? Oricum ne prăbușim și o să murim cu toții!” Ce-ai făcut Ano?! Te-a mâncat în cur ca pe zambilica și i-ai deocheat p-ăștia doi! Proasto! Alta dată să nu te mai minunezi de copii frumoși, că uite ce provoci!

Ajungem la avion. Începe marea buluceală. Care să ajungă mai repede în avionaș și să adoarmă sforăind cu băluța la gură, ceea ce-mi doresc și mie. Mă roade pizma cand îi văd, că eu nu pot dormi niciodată în avion, iar acum chiar mi-aș dori din suflet. Dar stau și scriu acest articol critic. E de la oboseală, vă zic, altfel sunt o fată cu suflet bun și nici nu observ fiecare detaliu din jurul meu, da’ fac urât când nu dorm destul.

Needless to say, plec într-o mini vacanță romantică la Veneția pe care i-am pregătit-o ca surpriză soțului meu de ziua lui. Foarte inspirată am fost, deoarece surprins fiind, el n-a putut veni, pentru că avea o tonă de chestii de facut zilele astea, așa că, înloc să mergem ca doi porumbei împreună, zbor eu ca o porumbiță grăsuță și plină ochi de nervi, ce sunt. Mă rog, am aranjat și mă întâlnesc cu fii-mea acolo și va fi superb. Dar până a ajunge la hotel am următoarele mijloace de transport de utilizat: o mașină, un avion, un autobuz, un tren și o barcă. Și nu glumesc!

Mi-aduc aminte de un banc pe care mi l-a spus tata când eram copil: doi purici călătoresc. Unul întreabă: “Ce facem, mă?! Mergem pe jos sau luăm un câine?”

Eu iau și o pisică și un șoarece și o oaie și un unicorn.

Hai vă pup că aterizez și mai am de mers 😂

P.S. Am prins un autocar care mă duce direct la Veneția. Am rămas numai cu patru români în acest autocar:

Un el și-o ea. El la vreo 50 și cu toate aspectele fizice necesare, ea la vreo 30 sau chiar mai puțin, călare pe om, mângâind-ul, sărutându-l efectiv într-una, clar că a pus mana pe papa care o și plimbă pe la Veneția, da’ n-are bani de taxi sau închiriat mașină, deși e scrobit maxim. I-a călcat nevastă-sa bine cămasa înainte să plece cu amanta în vacanța. Ea nu e ruptă din soare, deci compensează prin molfăituri și mângâieri. Când văd doi tineri sărutându-se pe stradă rămân ca o proastă zâmbind, dar de la o vârsta încolo… Iar sunt rea, dar și de la faptul că fix alături stă un tată cu fata lui, iar el își scoate mucii și îi lipește pe marginea scaunului în timp ce îi povestește copilei cum a fost el la Veneția pe vremea lu’ Ceașcă pentru că era in echipa de rugby. El are un metru și-un muc și la propriu și la figurat. Îl foloseau la rugby pe post de minge, probabil.

Între timp am ajuns la Veneția, cu bărci, unicorni și planoare și mă întreb ce lucruri minunate or fi făcut oamenii ăștia într-o viata anterioară încât să se nască și să trăiasca aici.

Hai vă pup!