Hello. Stefan sunt din nou. Mai am ceva sa va spun.
N-o sa ma leg ca Ileana de Pokemoni, fie ei cei virtuali sau cei care ii vaneaza. Prefer sa adopt o nota mai… pozitiva. Asa ca o sa va povestesc despre o impresie de-a mea, posibil eronata, dar cel mai probabil adevarata.
Cand am inceput eu sa lucrez in agentia Ilenei, impreuna cu Ana, ca sefa directa, nu stiam pe ce lume sunt. Prin urmare, nu aveam exact cel mai fair sau cel mai ok comportament. Da, s-ar putea zice varsta. Prefer sa spun mai degraba ca asa eram eu atunci setat. Oricum, eram ferm convins ca nu ma voi schimba niciodata, pentru nimeni si pentru nimic. De ce m-as fi schimbat? In ochii mei eram cum trebuie. Mi-as fi dat si-un premiu daca as fi putut.
Toate bine si frumoase pana intr-o zi cand… m-a luat Ana sa vorbim. Si nu mi-a zis nimic urat. Mi-a zis doar cum sunt perceput din afara universului meu. Nu a fost neaparat un soc pentru ca pe moment nu am crezut, am ignorat. Pe moment am zis da da, sigur, se rezolva. Cu toate ca eu in mintea mea stiam ca nu pot sa ma schimb. A mai trecut ceva timp.
A venit si al doilea moment, a doua discutie. Si de data asta totul s-a petrecut foarte fair. Si de data asta am zis da. Si de data asta am fost de-acord. Doar ca de data asta mi-a zis Ana ceva ce nu stiu exact de ce a trezit in mine ceva. Mi-a spus ca nu e niciodata prea tarziu. Sa te schimbi. Sa inveti ceva nou. Sa iti iei lumea in cap. Sa faci bani. Sa te indragostesti. Sa orice. In momentul ala mi-am dat seama ca in pofida varstei mele mai fragede ca schnitzele bunicii mele, ma purtam cum se purta Moromete pe vremea lui. La fel ca el, si eu eram convins ca schimbarea e ceva care se intampla in alta parte, nu la mine in ograda. Eu stiam prea bine ce si cum sa fac. Ei bine, in momentul ala intr-adevar mi-am dat seama ca trebuie sa schimb niste lucruri. Odata ce am ajuns la concluzia asta, parca mi s-au deschis ochii si am vazut si in afara universului meu restrans. Mi-am dat seama ca nu trebuie sa fii prost ca sa nu le stii pe toate. Dar poti sa ai dorinta de a fi mai bun. Iar asta tine de schimbare si de cat de dornic esti sa renunti la cum esti tu, zilnic, pentru a fi maine o versiune mai buna de-a ta.
Bun, acum ca am terminat cu povestile lacrimogene, sa trecem la partea a doua. Respectiv cum erau Ana si Ileana cand le-am cunoscut. De data asta nu ca oameni. Ci din punct de vedere al schimbarii si al dorintei de a invata ceva nou constant. Dorinta era, cand venea vorba de majoritatea lucrurilor. Mai putin… tehnologia. Ca sa nu mai vorbesc de tot ce inseamna online. Ana folosea un browser (browser este programul folosit pentru a accesa internetul printr-o interfata grafica) care cred ca la momentul respectiv avea in toata lumea vreo 5 utilizatori (din nefericire nu am retinut numele). Ana era unul dintre cei 5, restul 4 fiind cei care l-au creat cred. Cert e ca a luat enorm de multa munca de convingere si misto-uri din toate partile ca ea sa renunte la el si sa treaca la Firefox. Imi amintesc perfect ca la vreo cateva zile dupa am verificat sa vad daca mai exista si site-ul era inchis. QOD.
Ileana… Ileana inca folosea, in era Blackberry-urilor si semi-smartphone-urilor, un Nokia cu taste mari si multe. Problema nu ar fi asta. Problema este ca a tinut acel Nokia (acelasi model la care ii mai facea un upgrade de la an la an) pana acum vreo 3-4 ani. Ce era si mai amuzant e ca tot intreba uneori in birouri daca are cineva un cablu de incarcare. Evident ca nimeni nu avea, doar ca niciodata nu intelegea cum NIMENI nu are cablu si pentru telefonul ei.
Am facut acest preambul ca sa intelegeti cam cum erau fetele si tehnologia: baba si mitraliera.
In partea a doua o sa trec la cum a ajuns Ileana sa se convinga nu numai ca online-ul e aici si nu pleaca nici unde, dar ca are chiar un potential vag nebanuit de ea pana atunci.
