Micol Fontana
Mi-a spus candva “Scrie, in fiecare zi, scrie… chiar si o prostie, scrie-o… poate peste timp nu ti se va mai parea o prostie…”
Micol… ce femeie extraordinara, am cunoscut-o cind avea deja 91 de ani, era o mana de om… dar cata forta emana… ramasese singura, au fost trei surori “Sorelle Fontana” – o casa de moda care a imbracat personalitati de la Jackie Onasis, la Sofia Loren. Trei fete care au fugit de acasa, din Bolognia, cu trenul, la Roma, unde au ajutat la temelia modei italiene.
Micol Fontana era o persoana dulce, cu bunatatea tiparita pe fata mica si care cind a auzit ca sint din Romania s-a entuziasmat: “Merg la Ana Aslan de 30 de ani!”
… si asa ne-am imprietenit. Povestile ei erau fascinante. Cu mari nume care nu faceau deloc onoare faimei. Ea mi-a zis prima data “Mai bine nu cunosti de-aproape personalitatile.” Mi-a dat cartea pe care a scris-o si in care ilustra folosind culori luminoase povestile despre divele care i-au fost cliente. Cu putine a ramas prietena…
Ramaneam de multe ori in atelier la povesti, cand nimeream in orele de odihna, si dupa ceva timp am indraznit sa o intreb despre ea. M-a privit intens ca si cand mi-ar fi spus “Asta nu prea fac”, dar a izbucnit in ras si mi-a zis “Draga mea, ce sa-ti spun? Despre barbati? Esti inca tinara. Cand o sa ajungi ca mine, o sa vezi ca e inutil sa mai vorbesti de barbati… Stii de ce se spune ca ajungi in mintea copiilor? De multe ori m-am intrebat. Cred ca de-aia nu te mai gindesti la barbati ca o femeie… ci ca un copil. Sunt oameni si gata!”
– Dar cei importanti in viata ta? am indraznit eu…
– Cei importanti? Cei importanti? Stai sa-i caut in amintiri – rase din nou. Glumesc. Sunt femei care au noroc si femei care nu au noroc! Eu am trait cu doua surori care au fost mai norocoase decit mine… Mi-au luat tot timpul barbatii pe care i-am iubit. In rest, cand te incapatanezi sa iubesti barbati gresiti… nici nu-i mai vezi pe cei care te iubesc. Asa si eu… cam asta a fost!
Cata greutate aveau cuvintele ei, in asa de putine vorbe iti povesteste o viata trista, fara judecata, fara suferinta, lin…
Cand m-a invitat acasa la ea, eram teribil de emotionata, stiam ca nu o face des, sa invite acasa lume. Casa era exact ca ea: frumoasa, cu multe lucruri scumpe si alese cu mult gust, colorata si plina de povesti care pluteau ca norii pe cer la apus.
Multe poze cu Dali, cu Marcelo Mastroiani, Virna Lisi, Claudia Cardinale, Jean Marais…
Am stat o juma’ de ora sa o astept si a aparut plutind: “Tie pot sa-ti spun, nu m-am simtit bine azi. La virsta mea trebuie sa stii sa-ti balansezi orele… niciodata sa nu arunci prea multa oboseala pe corpul tau deja obosit de viata.”
Am imbratisat-o cu drag si am tinut minte invatatura ei. Acum nu mai e, dar eu de la ea am invatat sa ma alint, tirziu… dar tot e bine. Am invatat sa-mi cunosc corpul si sa nu-l stresez prea mult. Altfel nu stiu daca pot sa raspund oboselii lui…
