Intr-o zi aproape am murit. Doar iubirea m-a adus inapoi.

E octombrie. Octombrie va ramane pentru mine o luna de iad.
In octombrie, pe cand aveam 39 de ani era sa mor si ca sa nu mor a trebuit sa ma lupt cu mine, cu moartea si cu viata. D-aia zic, ca pentru mine faptul ca am trecut de 40 de ani e chiar super!

M-am hotarat sa fac o interventie de sleeve gastric si scoatere de vezica biliara avand probleme de greutate destul de mari si de bila lenesa, care imi ingreuna viata. Ambele, interventii dupa care ar fi trebuit sa stau 2 zile in spital, apoi sa plec acasa si sa intru intr-o viata normal, dar cu alt regim alimentar. Foarte multa lume alege acest tip de interventie… totul e simplu si calitatea vietii se schimba radical o data cu pierderea kilogramelor. Pai si eu, de ce nu?! Pai, pentru ca tot ce a precedat operatiei si tot feeling-ul meu imi spunea sa nu! Am facut cu greu rost de banii necesari de la un prieten, dar dupa luni in care am trecut prin diverse faze de dezamagiri din partea unor oameni. Am ajuns din gresala la alt spital decat aveam programare, am cunoscut un alt doctor decat cel recomandat… mai multe incurcaturi pe care nu le-am luat in seama, dar mai ales sentimentul care imi spunea ca nu trebuie sa fac aceasta operatie, gand, senzatie, feeling-ul, tot! Cand m-am dus sa ma operez desi dupa doua zile trebuia sa ma intorc acasa si si dupa doua saptamani la munca, mi-am pregatit iesirea din viata cotidiana ca si cand ar fi urmat sa lipsesc muuult. Despre faptul ca trebuie sa-ti urmezi instinctul, voi scrie un alt articol, deoarece este unul dintre cele mai importante lucruri pe care si ei eu si Ileana le-am invatat in viata asta! Cert e ca aceasta intamplare este definitorie pentru concluzia ca nu mai trebuie sa ma pis contra vantului, adica a ceea ce simt!

M-am operat la inceput de octombrie. Totul a decurs perfect. Am plecat acasa unde dupa doua zile au inceput diverse dureri abdominale. Cand l-am sunat pe doctor s-a panicat complet si m-a chemat de urgenta la spital. Nu pot sa va spun prin cate investigatii am trecut de seara pana a doua zi la pranz cand hotararea si diagnosticul au fost clare: redeschidem pacientul are o fistula la stomac. (Fistula, adica o gaurica, fiind o complicatie care poate aparea in 4% din cazurile operate). A urmat o a doua operatie in aceasi saptamana si de data asta m-am trezit cu o sonda nazo-gastrica, adica un tub care intra pe nas si ajungea pana-n intestinul substire, prin care am fost hranita timp de 3 luni.
3 luni nu am mancat si nu am baut nici macar un strop de apa. De-atunci, fiecare pahar de apa rece pentru mine a devenit un deliciu. Ii multumesc de multe ori lui Dumnezeu dupa ce beau apa. Am fost hranita artificial. Pe rand mi s-au spart toate venele, durerile intepaturilor si cele ale operatiilor devenisera mult mai firesti pentru mine, decat mersul pe jos, care era extreme de anevoios. Mi-a fost bagata o branula direct in aorta, cu mai multe “mufe” pe unde mi se introduceau diverse medicamente si substante hranitoare. Eram plina de fire si drene si stateam ore in sir cu ochii in tavan sperand la un miracol. Mi s-a spus mereu ca fistula este o complicatie simpla si ca ea se va rezolva, dar imi trebuie rabdare.

Aveam un dren in stomac, iar la capatul sau era punguta in care se strangea zilnic un lichid. Stiam, ca atunci cand acea punguta va fi goala, eu voi fi sanatoasa. De cate ori pe zi te poti uita la o punga? Cata panica poti avea in fiecare celula vazand ca ea se umple mai tare? Cata speranta poti avea cand e mai putin? Am stat in Sectia de Reanimare toata perioada. Stiti cum e in reanimare?! Nu. Si nu vreti. La un moment dat am insistat sa fiu lasata intr-un salon, deoarece pentru un om care nu e din sistemul medical, reanimarea e moartea sufletului si a creierului. Am stat cateva zile in salon, dar intr-una din dimineti m-am trezit cu 40 de grade temperatura si abea atunci, pentru cateva zile am simtit ca sunt muritoare.

Dumnezeu mi-a dat o mare toleranta la durere, o putere deosebita de a rezista la intemperii de orice fel, dar atunci cand am vazut ca viata mi se scurge printre degete, ca pot lua o alta cale de cat cea cunoscuta de mine, spre casa am avut un singur gand: Cleo! Fata mea! Pentru mine indurasem destul, traisem destule, dar cum avea sa creasca ea fara mama?! Cum avea sa fie viata ei fara grija, caldura si iubirea mea nemarginita? N-avea cum sa fie bine!!! Oricum, dar sigur bine, nu!

Si atunci cu 0 putere fizica, dar cu toata puterea iubirii m-am agatat de viata si l-am rugat pe Dumnezeu sa n-o lase pe ea, cu mine putea face ce dorea, dar cu ea nu! Si am revenit la fel de miraculous cum ma si dusesem. Incet, cu pasi mici mi-am revenit din nou in Reanimare la starea de dinainte de acel puseu de temperatura inexplicabil. Am avut diverse alte complicatii. Multe. Nu vreau sa va plictisesc cu ele, dar au fost care mai de care mai inventive. Viata are cateodata un fel miselesc de a-si bate joc de oameni.

Imi curg lacrimi pe fata in timp ce scriu, pentru ca retrairea disperarii, a durerii, a suferintei fizice si psihice din acele zile, ma pune jos an de an cand octombrie apare in calendarul meu, dar acum sa scriu despre asta… Sa scriu ce bine e sa fii copilul cuiva?! Sa va scriu despre mama si tata care veneau pe rand si stateau langa mine pe un scaunel povestindu-mi tot felul de lucruri cat mai simpatice si interesante?! Ore in sir de povesti, doar ca sa-si faca fata sa uite de ce traieste in acel moment… Pe urma aflam ca tata plangea pe strada pana ajungea acasa. Sa va spun de H care apropae ca nu mai putea vorbi, dar venea zi de zi sa ma scoata la aer si sa-mi dea un fum din tigara lui ca sa ma simt si eu om si care imi explica cat de goala e casa si viata fara mine?! Sa va spun despre biata mea fata care a fost mereu racita pe parcursul acestor luni si nu era lasata sa vina la mine si cum mama nu-mi putea tine locul, iar H nu vorbea, ca nu putea?! Sa va spun de iubitii mei prieteni care veneau la mine in loc sa se duca la familiile lor? Doar, doar, mi-o fi mai usor?!

Sau sa va spun despre ingerii care m-au ingrijit ca pe un pui de gaina in toata aceasta perioada?! Medicii si asistentele care nu ma scapau din ochi. Oameni care n-au avut zile si nopti cat am fost in spital, oameni care au suferit alaturi de mine si care ajunsesera sa ma trezeasca pentru injectii cu o mangaiere sau un sarut pe frunte, oameni care si-au sacrificat linistea pentru mine, oameni care pentru mine au fost supra oameni. Unii erau medicii mei si asistente in Reanimare, dar altii n-aveau treaba cu mine, doar veneau sa imi spuna o vorba buna si eventual cu multe eforturi sa-mi puna un zambet pe buze. Spitalul Malaxa din Bucuresti are multi oameni de acest gen. Sa le mai spun si acum ca le multumesc?! O sa le spun pana la adanci batraneti! Va multumesc!

Si nu in ultimul rand lui Dumnezeu… ala la care m-am rugat eu si m-a ascultat si care imi trimisese dinainte toate semnele pe care eu le-am ignorant, de a nu face aceasta interventie. Logica primeaza in ziua de azi mai mult decat simtirea si este cea mai mare greseala! De ce am trait ce am trait?! Ca sa inteleg acest lucru si ca sa vad cata frumusete si caldura exista si in cele mai intunecate cotloane ale vietii! Si sa mai invat inca o data: never give up! Daca ai pentru ce trai, fa-o! Lupta pentru iubire si traieste pentru ea! E singurul lucru de pret pe lumea asta!
Crezi in viata si iubire! Asta e lectia mea! V-o predau si voua pentru ca oricat de dureroasa ar fi, pe mine una m-a facut sa ma bucur enorm ca am reusit sa implinesc 40 de ani si acum 42…