Eu am facut un copil tirziu, in timp ce majoritatea prietenilor mei care au fost mai harnici, acum se confrunta cu copii adolescenti si razvratiti. Asta imi permite mie sa-i observ in liniste pe ei si pe copiii lor pentru ca eu inca nu ma confrunt cu aceeasi etapa de virsta la fii-miu. O tin insa minte perfect pe a mea cand eram adolescenta si vreau sa o impartasesc pentru ca stiu cat sunt de disperati atit adolescentii cat si parintii lor, fiind convinsi cu totii in acest context ca „nimic bun” nu va iesi din bietul copil razvratit.
Aveam vreo 14 ani cand am inceput sa ma razvratesc, sa am o „voce” pe care insa ai mei nu o auzeau in felul in care voiam eu sa fiu auzita, simteam nevoia sa experimentez, sa incerc si sa testez si as fi avut nevoie sa fiu discret ghidata din umbra in loc sa mi se impuna controlul parintesc direct si autoritar.
Cum mentalitatea de atunci era diferita fata de cum este azi, eu aveam probabil un comportament „avangardist” pentru perioada anilor 90. S-a creat o ruptura atit de evidenta intre mine si ai mei incat orice ei spuneau devenea un lucru care pentru mine avea un singur obiectiv – acela de a fi contrazis.
In concluzie, devenisem opaca la fel ca un zid, razvratita in exces si unicul meu obiectiv era sa rup barierele care mi-erau impuse. De aici un cerc vicios complex: ei cu barierele eu cu ruperea lor. Un razboi pe care parintii din cauza virstei 🙂 … il pierd. Asa-i legea firii, astia mai tineri au energie si creativitate mai mare la virsta aceea. Desi copiii cred despre ei insisi ca sunt mari, realitatea este ca sunt copii si au mare nevoie de mentori chiar daca ii refuza pe parinti, au nevoie de oameni mari de la care sa ceara sfaturi, la care sa se raporteze si mai ales care sa-i valideze, sa le spuna ca vor fi bine cand vor creste.
Desi razvratita, eu am avut norocul de a intilni asemenea oameni cand nevoia mea era cea mai mare. La mine au fost doua profesoare cele care m-au ajutat sa evoluez, care au avut incredere in mine si mi–au dat dreptul sa ma dezvolt asa cum eram eu, gasind in mine ce era bun si nu scotind in evidenta ce erau rau, adica defectele pe care in mod evident le are fiecare. Inteleg perfect indirjirea parintilor si nerabdarea de a-si vedea puii oameni, inteleg disperarea pe care o resimt cand ii vad nesiguri si superficiali, inteleg ca-i greu sa fi detasat cand nu intelegi ce se petrece in sufletul lor, tocmai de aceea un om mai putin implicat sufleteste are rabdarea, obiectivitatea si bunavointa de a putea indruma un adolescent nelinistit uneori mai bine decat parintii sai, fiind capabil de a-i lasa tinarului si libertatea de a fi el insusi si de a experimenta.
Cu una din profesoarele despre care va vorbeam am devenit atit de apropiata pentru ca m-a inteles si pentru ca mi-a permis sa fiu EU, incat am ramas prietene in ciuda diferentei de vreo 2 generatii. Mi-a devenit confindenta si am sa o rog sa scrie si ea perspectiva ei despre cand m-a intilnit.
Nu stiu daca fiul meu va ramine apropiat de mine in adolescenta pe care o va avea, nu stiu nici daca atunci voi putea fi cool si detasata insa stiu sigur ca am sa ma rog sa-i apara in viata un mentor care sa-i fie alaturi, care sa-l poata asculta, indruma si valida pentru ca acest lucru este cel mai important in formarea unui adult echilibrat, alaturi de iubirea neconditionata pe care numai patintii o pot oferi.
