Goodbye my friend, goodbye

Cand te desparti de animalul de companie dupa 21 de ani

Azi se implineste o luna de cand s-a dus Zeus, my Magnificat, my Superboy, copilul meu cu blana. N-am putut sa scriu pana acum. Bine, nici acum nu prea pot, ca tot ma doare sufletul. Aseara insa, mi s-a parut ca-l vad pe pernitele lui preferate de pe canapea unde-si facea veacul de mosneag. Am tresarit un strop si am inceput sa ma gandesc la el. In dimineata asta cand am deschis ochii mi-am dat seama ca s-a facut fix o luna de la ultima imbratisare.

N-am chef sa scriu un articol lacrimogen 100%, deoarece viata lui Zeus si povestea lui e una mai degraba vesela si dementa si care a durat 21 de ani. Finalul a fost doar o foarte mica parte din ea. Asa ca prefer sa zambim, decat sa plangem.

Ne intorsesem de la Barcelona, dupa un an si nu aveam mâță. Nici eu nici H nu concepem viata fara feline asa ca ne-am exprimat dorinta de a ne lua o pisicuta. Prietena noastra iubita, Andreea Goldgraber era unul dintre putinii detinatori de Internet… da, da. Avea dial-up, era smechera cu J. 1999. Bibu-biiiip si te conectai dupa 30 de minute. Cert este ca femeia ne gaseste pe acest miracol numit internet un anunt cu pui de pisica. Suna magnific: parinti, Albastru de Rusia si Birmanez, el, pisicul de culoare mahon cu ochi ca mierea. Oaaaaa. Pe internet nu prea existau poze (da, stiu, nu va puteti imagina, nu?! Viata fara up-load si down-load, dar sa stiti ca traiam si asa!) ma rog, ne luam dupa descriere si-l trimit pe H sa ia noul copil. Ii repet insa, de cateva ori, categoric:

-Horia, daca-i urat, nu-l iei! Vreau o pisica frumoasa, da?! – de cateva ori… multe.

Se duce al meu, pe frig si vijelie, ca era iarna tarzie si vine cu pisicul lipit de piept in interiorul gecii lui. Mai da si bani pe el, ca deh, Albastru de Rusia cu Birmanez, mahonul naibii! Cand il scoate de la piept, ce sa vezi?! Un sarpe luuung cu nitica blana, pe niste picioroange luuuungi, cu niste urechi luuungi, cu o coada luuuunga, urat cu spume, negru de Tomberonezia cu ochi d-aia galbeni ca floarea aia minunata, Basina Porcului. Bai! Ma umplu de spume si-l iau p-al meu la intrebari:

-Ma nene, ce te-am rugat?! Tu nu l-ai vazut cat e de urat?! Ai mai dat si bani pe el! Serios?! Te-am rugat sa nu-l iei daca nu-i frumos!

-Mi-a fost mila, ca era ultimul si s-a lipit imediat de mine si n-am rezistat…

-Pai normal ca era ultimul! Cine sa cumpere asa o gioarsa de pisica?!

-Lasa, Ano, o sa creasca, acum e adolescent si e uratel, dar se face el frumos!

In primele zile se pierdea prin casa. Zbiera sa-l luam de la bucatarie ca nu stia sa ajunga in sufragerie, adica doi metri mai incolo, ca stateam intr-un apartament normal, nu la Buckingham Palace!

-Aaaaa, bine macar ca nu-i nici prea destept! Compenseaza cu frumusetea ravisanta!

Era insa tare, tare iubitor si torcea doar daca vorbeai cu el si era si tare curatel cu litiera lui cu tot si cu blanita aia uratica mereu spalata. I-am pus usita de animale la balcon si se ducea cuminte afara.

Gresisem amarnic cu prostia, s-a dovedit a fi cel mai destept pisic pe care l-am avut in viata mea. De frumos s-a facut mare si lucios si daca te chinuiai cu multa buna vointa sa te uiti la el intr-o anumita pozitei a soarelui, ii batea blana neagra, vag inspre mahon. Avea o energie absolut fantastica, dar fara a fi deloc destructiv, doar 3 randuri de canapele si fotolii a stricat, ascutindu-si ghiarele. In rest n-a spart nimic… N-aveam picior de musca sau gandac in casa. Era un vanator perfect, aveam insa, datorita acestei super abilitati, adesea, vrabiute si porumbei morti, hartaniti prin toata sufrageria. Cand facea asta, nu ma mai puteam uita la el doua trei zile! Nu-l sufeream cand omora pasari, dar el saracu’ chiar nu pricepea de ce regina sufletului lui nu-i aprecia ofrandele. Intr-o zi, aud zgomot, croncanit, marait, balamuc. Ies repede pe balcon si il gasesc pe balustrada de vreo 20 cm latime, cu toate patru picioarele ingramadite, tinand o mega cioara, de coada. Ii prinsese coada cu dintii, aia era cat el, daca nu mai mare si falfaia din aripi isterica, de am crezut ca zboara cu motan cu tot de pe balcon. Mi-l si imaginam falfaind in vant de curu’ unei ciori. A trebuit sa-I apas pe incheieturile gurii ca sa-l oblig sa lase cioara sa plece. Pe langa vanatoare mai avea o pasiune: un peste de plus prins la capatul unei undite. Dupa ce ne jucam ore in sir cu el, isi lua pestele pe pernita lui, il spala bine, il imbratisa si dormea numai cu prietenul lui si cu undit atasata.

Dormea desigur, cu noi in pat si pana in 2002 cand am venit acasa cu o creatura noua, a fost unicul nostru copil. Cand am adus-o pe Cleo de la materinitate, cu mult mai mica decat motanul nostru, a inceput o perioada tensionata pentru Zeus. Pediatra imi spusese ca e foarte bine ca avem pisica, copiii care cresc cu animale sunt mai putin predispusi la alergii si mai fericiti. Mi-a recomandat doar o luna, prima luna, sa n-o las in contact direct cu pisica. Fii-mea a avut camera ei din prima zi, cu patutul ei, asa ca nu era o problema, teoretic. Cand colo, ce sa vezi?! Cum deschideam nitel usa, Zeus ziceai ca-i shugar glider, veverita d-aia zburatoare. Practic plana din orice colt al casei direct in patut, sa vada si el, ce am adus noi acolo. Daca mai plangea Cleo se panica maxim si se aseza la usa ei mieunand, pe urma venea la noi si tipa si ne ducea catre camera ei: “Haideti humanji puturosi! N-auziti ca plange plodul?! Miscarea!” Cand era fii-mea mai mare si o puneam pe o paturica pe jos in sufragerie ii molfaia picioarele, aia il musca de coada, dar ii si scapa din mancarica ei. Inceputurile pareau de bun augur. Cand a mai crescut Cleo, situatia s-a inrautatit, deoarece pisicul devenise targetul ei principal si l-a terorizat in fel si chip, de a locuit Zeus al meu, vreo 4 ani pe un corp de biblioteca, sus, sus, cat mai sus. Prima propozitie legata de fii-mea a fost “Da-te gios!”… Si asa a fost imbracat dragul de el in toate rochitele de papusi, plimbat cu caruciorul, tarat de gat si de mana, botezat Amalia si Alina, i-a fost frecat de dinti stiuletele de porumb sub indemnul cald: “Papa si tu!” pana s-a obisnuit si a mancat toata vietisoara lui porumb, a purtat margele si cercei si a trait muuulte alte intamplari copilo-pisicesti.

A durat ceva timp pana a facut Cleo vreo 13 ani si a incetat sa-l mai aiba in focus direct. El avea deja 16… Pe parcursul lungii sale vieti am avut si alte pisici, dar fiecare a plecat sau s-a prapadit inainte de timp. Zeus a dainuit peste micul nostru Olimp. Avea atitudinea ce-i sustinea numele si a fost the best of the best. A crescut si educat pana si mica moapsa pe care ne-am luat-o! a fost deci, si tata de caine.

Ne-am pregatit ca o sa dispara intr-o zi. Ne-am pregatit ani de zile, dar el era mereu vioi si-si rontaia carnita cruda cu cea mai mare placere si bucurie si mai ales torcaia nespus, la orice vorba sau atingere.

Anul acesta, 2020, cand am intrat in carantina, parca a profitat de ocazia de a putea imbatrani si sfarsi, deoarece avea toata familia aproape. A inceput sa se deterioreze pe zi ce trecea, fara a renunta sa ne iubeasca. Aceasta parte a fost cu adevarat trista, dar acum dupa o luna, dupa ce am decantat toata viata lui am inteles, ca a fost trista pentru noi.

El si-a ales sa se sfarseasca atunci cand avea cea mai multa parte de iubire si de atentie, inconjurat de humanjii lui preferati. Am stat cu el cu o noapte inainte sa place, l-am tinut strans la piept i-am vorbit, i-am spus cat il iubesc pe “baitelu’ lu’ mamica” asa cum ne alintam noi si desi nu mai putea merge, a tors marunt ca in prima zi cand a venit sub forma de sarpe cu blana. A doua zi, s-a tarat. N-am observat cum, exact intre mine si H si si-a dat cuminte duhul.

Cand traiesti aproape jumatate de viata cu un suflet atat de bun si de bland, iti ramane un mare gol, chiar daca esti pregatit ca si posesor de animale. Oricat ai stii si ai constientiza, bucata aia de suflet repartizata lor, doare ca naiba de tare. Sunt fericita, insa, ca am avut parte de asa o relatie longeviva cu Zeus, my Supercat! Sa-mi mai apari pe pernitele tale, te rog!