“Privim neputincioși tragedia prin care trece poporul ucrainean.”, zicea un post de radio la început de război. Și deodată ca la un semnal, poporul român nu a mai dorit să privească neputincios. Omul de rând s-a săturat de neputință. Așa a început o amplă mișcare de forțe pentru a-i ajuta pe cei care aveau atâta nevoie de bunăvoința noastră promtă și din suflet.
Am hotărât să scriem această serie de articole #acinceaputere în ideea în care ne dorim să-i arătăm cu degetul, în sens bun, pe cei care n-au ezitat să ajute rapid, acolo unde și cum au putut. Nu avem cum să-i prezentăm pe toți pentru că numărul este imens și asta ne face o mare bucurie, dar măcar câțiva să fie amintiți în scriiturile noastre.
Uitându-mă cu atenție la toate inițiativele și mai ales fiind ținută încontinuu la curent de prietena și partenera mea, Ileana Badiu, implicată ea însăși cu trup și suflet, am observat cum oameni complet diferiți, din domenii complet diferite, cu posibilități diverse, au avut același gând: „Trebuie să ajut! Acum, aici, cum pot.” Mergând pe această idee, am ales doi oameni cărora le voi scrie povestea de ajutor. N-au nimic în comun, în afară de un război oribil și o dorință enormă de a-și ajuta semenii. Fascinant.
Așa a apărut peste noapte, mai exact în 4 ore platforma refugees.ro. Este prima platformă din lume care funcționează ca un agregator între nevoile refugiaților și cele ale voluntarilor de la frontieră. Am stat un pic de vorbă cu cel care a creat-o, Alexandru Panait, un tânăr de 26 de ani, căruia i-am mulțumit că există cu o minte atât de strălucită și o inimă atât de mare.
L-am întrebat cum de a făcut această platformă și mi-a răspuns simplu, că pe data de 25 februarie a văzut pe FB foarte multă lume care dorea să ajute, dar lipsa de organizare părea că va zădărnici intențiile bune, așa că până a doua zi a făcut această platformă eficientizând tot procesul de ajutorare. Suna atât de simplu și natural ce zicea că numai cuvântul „platformă” îți aducea aminte de dimensiunea lucrurilor.
La ora actuală, acest agregator a fost vizitat de sute de mii de vizitatori unici și este cel mai efecient tool non-guvernamental de ajutorare a refugiaților ucraineni din țara noastra. A fost utilizată pentru mai multe demersuri cu ONG-uri din străinătate, zboruri pentru refugiați către Germania și mai ales, această platformă a jutat la siguranța refugiaților.
–Dragă Alexandru Panait, tu cine ești?
„Eu am creat o aplicație de digitalizare a Administrației Publice din România, în momentul în care am văzut că nu funcționau lucrurile așa cum trebuie m-am hotărât să creez această aplicație și am făcut asta în 3 zile, peste 314 primării au fost digitalizate prin intermediul acestei soluții. După am mai avut un proiect de cercetare prin Statele Unite unde am creat o documentație științifică în care prezint un modelde descentralizare a actului guvernamental, adică cum ar trebui să funcționeze guvernul pe baza tehnologiei blockchain. Am găsit breșe de securitate la ministere și instituții și alte diverse proiecte până la refugees.”
Doar atât pentru început. Așteptăm continuarea, pentru că presimt că va fi une absolut strălucită!
Undeva, din altă lume decât cea a lui Alexandru, îi iubesc acțiunea Lenei. Simplă, directă, ruptă din timpul ei, confortul ei, sufletul ei.
Pe Lena Criveanu nu cred că am cum s-o prezint aici, acum. Poate într-o carte, ceva.
E un creator de modă consacrat, unul dintre cei mai talentați din România, un dascăl care pregătește generații de creatori și o persoană absolut minunată pe care ți-o poți pune direct pe suflet. O urmăresc și pe FB și în viața reală. O cunosc de vreo 25 de ani, iar pe 10 martie am văzut la ea pe wall următoarea postare:
“De duminică, în fiecare zi merg la Gara de Nord, voluntar la traducere.
Bunica mea avea o soră pe care o chema Tania, pe fata ei o cheamă Valentina, noi îi spunem Valea și un băiat pe nume Pau, noi îi spunem Pavlic.
Am mai pregătit o cameră și am mai luat doua femei cu doi copii (o bunică cu fata și nepoții). Am tot povestit peste zi cu ei. Spre seara a venit un moment când bunica o striga pe fata, Valea. De-abia atunci am realizat. Pe bunica o cheamă Tania, pe fata o striga Valea (Valentina), pe băiețel îl striga Pavlic (Paul).
Cam care era probabilitatea să întâlnesc o familie, în Gara de Nord, venită din Odessa cu aceleași nume?
Viata cu poveștile ei ❤️🕊💛💙
Astăzi mi-am scris cu ea și am rugat-o să-mi spună ce simte și ce o determină să meargă în continuare personal zi de zi să traducă. Și mi-a răspuns așa de cald, de trist, dar și de plin de dragoste și speranță încât v-o redau direct aici, pe ea și pe sufletul ei:
“Of, sunt atât de multe. Inițial, nu am vrut să merg, cumva nu voiam să cred că exista acest război.
Când am ajuns în gară pentru prima dată și mi-am pus vesta portocalie de Traducător și am început să ‘văd‘ trăirile oamenilor am înțeles că este război. Și atunci am înțeles că el nu se termină curând. Sper să mă înșel.
Exodul de mame cu copii, bunici cu nepoți este crunt. Am luat la mine acasă oameni ce trebuiau să aștepte câteva zile până să se orienteze unde să se ducă. Aveau frați in Rusia și Belarus. Le povestea că sunt în România și nu o credeau și asta durea foarte tare.
Fiecare om avea o poveste
Când le-am zis ca e posibil să se întoarcă în ani se uitau la mine. Răspunsul era: – Păi, eu am plecat pentru o săptămână – două.
Am întâlnit niște persoane in vârsta foarte frumoase fizic, îngrijite. Toate ajungeau la mine să întrebe dacă avem ceva să le dăm pentru inimă, medicii erau foarte promți.
Am tradus pentru o bătrâna care somatizase șocul si ii tremura barba, era așa stânjenită.
Medicul psiholog i-a dat ceva de relaxare, cu rugămintea ca acolo unde ajunge să meargă la psihiatru.
Sunt multe.
Am întâlnit si oameni nerecunoscători și aroganți. Dar voluntarii sunt fabuloși. Atâta suport și înțelegere, de mult nu am văzut.
O avea și mișcarea asta de oameni un sens… Mii de femei plecate singure cu copiii lor prin lume. Nu cred ca e întâmplator. Cred ca vom asista in următorii 20 ani la o prezența mare de femei in conduceri.
Cred că vom asista la matriarhat. Dacă văd in felul ăsta lucrurile le pot accepta mai ușor, altfel mi-e prea greu să cred că e ceva bun.”
Nu-i nimic bun într-un război! Ideea însă este să facem noi bine, că pare că tot acest rău ne-a ajutat să ne facem bine ca și popor, să fim buni, să fim empatici, să fim darnici, fiecare în parte atât cât și cum poate.
Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte ca un cartof.
#ACinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care, dacă (și atunci când) lipsesc, declanșează vocile acestei „platforme”editoriale.
