Despre paduchi si viata lor in viata noastra

Cand ai copii, ai diverse surprize. Important e cum reactionezi tu la aceste surprize, ca ele de venit, vin!

Vin spre exemplu, in capu’ copilului. Sunt minuscule cu multiple picioare si manute, si la dreacu’ sug sangele din scalpul omului, traind fericiti la baza firului de par. Cred ca as putea sa fac un film horor cu paduchii sugatori de sange si vlaga din capetele de copii. Si daca nu esti pe faza, ti se urca si tie-n cap, cu tot cu copil.

Ma rog, luarea paduchilor a fost una dintre cele mai traumatizante intamplari din copilarie. Mama, care are o giga claie de par s-a panicat complet si m-a batut ca am venit cu paduchi acasa, de parca ii furasem eu din magazin… Mamaie, Dumnezeu s-o ierte, m-a dat cu gaz si m-a tesalat pe un tifon alb cu un pieptene de os de la tiganii din Obor. Ne uitam la ei cum se zbat pe carpa alba si aveam satisfactia unor soldati in lupta cu un inamic mic, dar mult superior numeric.

Ei bine, si vine ziua aia misto in care constat dupa doua saptamani de scarpinat ca fii-mea, Cleo are chiriasi la mansarda… mi se increteste pielea pe mine, dar imi aduc aminte de mama si ma potolesc. Sincer, nu ma asteptam sa mi se intample azi asa ceva! Paduchele mi se parea eradicat, nici vorba ca urma sa ma lupt cu el anual de 5 ori la rand! Ma calmez, incerc sa inteleg de unde si de ce si imi dau seama ca e la fel ca atunci cand te intreaba cineva “Dar cum ai racit?” si ai pe limba diverse raspunsuri: “Cu greu! / Prost. / M-am chinuit, dar pana la urma am reusit. / Cantand…” Pe urma stau si ma gandesc eu in capul meu daca sa-mi fie rusine, frica sau altceva. Aleg: nu mi-e nimic! Are copilu’ paduchi si gata! Pun mana pe telefon, sun la cateva cunostinte si aflu ca in ziua de azi exista 1000 de produse contra scarnaviilor. Ba, o prietena imi face rost de la o alta prietena… de diverse produse si obiecte: sampon, lotiune, pieptan cu ultra sunete (ala cred ca era pentru speriat nu pentru omorat paduchi, dar, ma rog), spray pentru mine si H sa nu ne umplem si noi si balsam. Imi suflec manecile si ma pun pe frecat plodul si azi si maine si poimaine. O pieptan cu baterii, o frec cu lotiunile, ii iau pielicica de pe cap si aia veseli stepuiau in continuare pe capul ei. Abea atunci intru in panica! Sunt paduchi zombalai si nu pot fi omorati! Paduchioasa mea incepea scoala in curand… Gaz! Imi aduc aminte de gaz! Stiu cat e de naspa de cand eram eu mica, dar mi-l doresc cu ardoare pentru Cleo. Ma gandesc de unde se cumpara gaz lampant? Cine mai are lampi cu gaz? Mintea mea plina de resurse si solutii vizualizeaza tortele puse pe o pajiste la o petrecere. Ma duc la Brico intinsa si cumpar un l de gaz. Case closed! Nici picior de paduche n-a scapat negazat! Cand o spalam pe Cleo pe cap si cadeau nemernicii morti in apa, ea vorbea cu ei:

– Mi-e mila de voi ca ati murit, ca poate aveati si voi mamica si tatic, dar mi-ati mancat tot capu’ si asta nu-i frumos!
Povestesc in stanga si-n dreapta de lupta mea acerba si incep sa primesc telefoane de consiliere. Ce ma frapeaza e ca marii majoritati de mame le e rusine sa spuna ca au un copil paduchios. De ce? Asta-i viata la palat! Toti regii Frantei si-au scarpinat perucile cu mici manute de lemn special inventate. Paduchi happens! Nu va fie rusine!

Povestea s-a mai repetat… la Colegiul German Goethe din Bucuresti sunt periodic epidemii, aflu de la prieteni din Germania, Franta si Israel nu numai ca sunt si acolo epidemii, dar ca se considera ca paduchii aduc belsug… Sa-i ardem pe bogatie! ))
Mai urmeaza insa, o incercare foarte grea. O lupta, care din pacate a marcat si copilaria lui Cleo. Mi-a venit acasa dintr-o tabara de la Sibiu cu niste paduchi mutanti de calitate superioara germana, care nu au crapat nicicum! La un moment dat, in pragul isteriei i-am turnat copilului cu sticla gaz in cap. Saraca s-a sufocat, plangea de usturime, iar paduchii rezistau! N-am mai stiut incotro si am sunat-o pe Dana, coafeza si stilista la care merge tot familionul: “Dano, uite asa si-asa! Vin la tine cu foarfeca si pieptane si tunde-o cat mai scurt ca nu mai stiu ce sa fac!” Ma duc la Dana care refuza sa berceasca ploada si o tunde pierdut la spate unde salasluiau bestiile. Si ma si invata solutia cea mai tare ever: vopseste copilu’! Cum?! Cu vopsea de par! La perhidrol nu rezista sub nici o forma!
Ma duc cu fii-mea la Mega, alegem o vopsea cat mai aproape de culoarea parului ei. Ea fericita… sa te vopseasca ma-ta la 9 ani, treaba misto, nu gluma! Desigur, ca a iesit cum s-a rugat ea, mai deschisa, mai castanie si se vedea ca e vopsita discret, dar de atunci, cum aflam de epidemie nici macar nu mai stateam sa o caut in cap! Pac vopsea aplicata si gata cu paduchelnita!

Mamelor! Lupta cu paduchele de copil e grea, trebuie sa aveti curaj si putere, dar nu va fie nici frica nici rusine! Starpitii cu gaz sau vopsea si bucurati-va de copiii vostri paduchi free!