Nu voi intra in amanuntele care ne-au facut sa ajungem la Chicago, cat despre oras, va pot spune cu mana pe inima ca e absolut spectaculos!
Pana nu ajungi acolo sa realizezi dimensiunile arhitectonice, nu poti intelege maretia acestui oras. De vis! Dar nu despre asta voi scrie. Voi scrie despre Ileana mea, doamna Ileana si comportamentul de pe drum. Drum la dus si mai ales, drum la-ntors. Sincer ar putea fi un short movie de comedie, ff bun!
Am plecat. La dus, s-a remarcat prin faptul ca avea la ea branza tofu in ulei si cateva rosioare… cam ca Nea Marin Miliardarul. Era vegetariana la vremea respectiva si voia sa aibe papica corespunzatoare pe avion, dar si in America, ca deh, cine-a auzit de tofu in America?! Sau de rosii?! Eeee, n-au aia rosii bune ca ale noastre, dom’le!
– Bine ma Ileana, ne facem de ras dreacu’, cu branza si rosii.
– Da’ ce-are fata?! Mie tofu asta in ulei, doar asta-mi place!
– Bai, n-ai voie sa duci mancare in strainatate, poate ne intorc aia la vama!
– Hai, fata ca nu patim nimic!
Ce-i drept, cu inima stransa si cu borcane uleioase si rosii discret strivite, dar de calitate romaneasca superioara, am trecut de vama. Trebuie sa recunosc, ca desi n-aveam frigider in camera si am tinut haleala pe un gigantic aer conditionat care ne racea si sufletul din noi, am mancat si eu din borcanele cand m-a luat fomita, intr-o seara. Au fost de success branzele si rosiile.
Petrecem o saptamana minunata si desigur, facem si niste shopping american, la preturi minimale pentru branduri misto. Eu ca eu, dar a mea, s-a aruncat maxim! Si-a cumparat si niscaiva valize noi si venise si d-acasa cu multe toale. De ce, numai ea stie!
Vine ziua plecarii. Incepem discutiile despre bagaje… Cate kg, cate bucati valize, cate la cala, cate la noi, etc. Nu ma inteleg prea bine cu ea si rugam un prieten sa ne aduca un cantar. Intre timp, insa, a trebuit sa predam camera, astfel incat, intr-un hol gigantic, efectiv gigantic si plin de oameni, noi incercam sa ne cantarim valizele pe un cantar de baie, fara baterii… A fugit prietenul nostru sa ne cumpere si baterii, dar la Chicago distantele sunt… nebunie. Intr-un final, uite-ne cantarind, uite-ne scotandu-ne toalele dintr-o valiza si mutandu-le-n alta in acel hol superb. Ia chilotu’, na chilotu’… Cumva, stiam clar ca nu suntem ok, dar hai la aeroport, macar sa nu pierdem avionul.
Aici, s-a declansat ceva. Parca am intrat intr-o lume paralela in care totu-i posibil, pentru a ne face de cacat maxim!
Mai intai sa ne predam bagajele… ce credeti?! Erau prea grele si ar fi trebuit sa platim o caciula de bani, deci… iata-ne din nou in aceasi ipostaza ca in holul hotelului, doar ca in “micul” aeroport de la Chicago O’Hare: ‘da chilotu’, na chilotu’, ia ciorapu’, na ciorapu’, cu capetele-n jos si cururile-n sus, asudand de nervi si emotii. Ileana nu zbura pana la Bucuresti, ci se oprea la Munchen, la sotul ei, doar bagajele zburau… Si pentru ca era o surpriza pentru ziua sotului, femeia avea nevoie la ea de rochite, camasute de noapte… etc. Asa caaaa, bagajul de mana TREBUIA sa contina anumite item-uri, nu era aseeea. Ma rog. Dam la cala ce putem si ramanem cu vreo 20 de kg ad labam. Punem pe un carut si ne ducem la check-in. Trecem dupa ce eu piui toata si desi le explic de balenele de la sutien care sunt metalice, am ajuns, desculta si dezlanata toata pe partea cealalta.
Am inceput sa ne strangem toate pungile pline cu carpe si palarii din care Ileana ii cumparase, nu una, ci doua lui Sasha… sa aiba si cand e mai mare! Ileana ma lasa cu toate sarsanalele si se duce la baie. Eu stand si asteptand-o realizez cu spaima maxima ca imi lasasem in tavita de la control “decat” ceasul Cartier, bratarile si pasaportul… ma apuca bataitul si o strig pe Ileana:
– Hai pisa-te mai repede, ca mi-am uitat ceasul si pasaportul la controooooool!
Femeia se conformeaza, iese din baie. Nu i-am vazut fata, dar cand m-am intors era stramba de durere, ca in graba isi prinsese pielea de pe abdomen cu fermoarul de la blugi. Era vanata de durere si cu niste blugi stramti, pe care avea sa-i mai poarte inca ‘fo 10 ore, urmand sa stea jos intr-un spatiu mic… pe langa asta sange si ulterior hohote de ras. Mi-am recuperat ceasul si pasaportul tremurand de frica si m-am intors la Ileana, unde ne-am pus pe ras cat de proaste suntem, fara sa stim ca Aventura acestei calatorii era la inceput inca.
Am plecat taraind tona de bagaje de mana spre imbarcare. Acolo coada mare, un spatiu imens, sute de oameni. Printre randuri o doamna de culoare (ca sa fiu politically correct), cu un cantar d-ala de mana ca la noi la piata, cantarea bagajele celor care pareau foarte incarcati.
– Ano, oare vine si la noi?
– Nooo, ca nu se vede ca avem 50 kg bagaj de mana…
Si cum de ce ti-e frica nu scapi… vine femeia, cantareste bagajele, desi era clar ca nu era nevoie, si ce credeti?! Iar o luam de la capat cu scosul de haine, cu insiratul de chiloti pe jos… de data asta insa, intr-un spatiu si mai mare si mai populat! Si uite-ne ca incepem sa ne imbracam cu juma’ din hainele din valize: pulovere, geci, palarii… eu aveam pe mine doua geci de piele grele ca naiba, peste a mea desigur, una a lui H si una a sotului Ilenei, ea era cu geci de blugi si doua palarii de copil pe cap… doi pomi de Craciun in O’Hare Airport. Cat ne-am gatit am si intarziat, desigur, in statie se auzea obsesiv: Miss Badiu, Miss Bitu, Miss Badiu, Miss Bitu… panica crestea in noi. Aproape ajunse la imbarcare, Ileana constata:
– Nu stiu unde mi-e pasaportul!
Incepe sa-l caute frenetic, in timp ce pe fundal numele noastre erau din ce in ce mai rostite si… pac se declanseaza criza de isterie! Pac, o vad p-a mea in genunchi, in mijloc, cu toate gentile imprastiate, plangand si tipand cat o tineau bojogii:
– I lost my passport. Anaaaaaaaaa, nu mai am pasaport! Pasapooooortul meu! My passport… aoleu, pierdem avionuuuul!
Incercam sa vorbesc cu ea, dar nu ma mai auzea. Era in plin film de drama si razboi. Am luat-o de umeri si am zgaltait-o, rugand-o sa se calmeze si sa-si adune geanta alba Channel de pe pavaj si sa ne potolim, ca-l gasim. Ceea ce desigur, s-a si intamplat, dar dupa ce ne-am dat in spectacol major. Normal, ca de la atatea permutari se ratacise pasaportul…
Ma rog, intram in avion, mie mi se facuse rau maxim de la caldura pe care mi-o tineau gecile si greutatea de pe umeri. Practic m-am prabusit la business class pe un scaun si am inceput sa-mi scot cu greu, aproape de lesin, ca o ceapa imputita, straturi peste straturi. O stuardesa imi tot explica ca trebuie sa ma duc unde mi-e locul, dar cand mi-a vazut albul fetei si pierderea din priviri, m-a lasat sa ma dezmeticesc.
Intr-un final am ajuns la locurile noastre. Un Boeing 777 arhiplin. Noi, norocoase, cu locuri pe-o parte. In sfarsit, Aventura se terminase, mi-am zis… dar iar greseam. Nu, nu avionul a fost vinovat, avionul a zburat perfect pana la Munchen, doar companioana mea, nu-si terminase numarul. Am cerut stuardesei un gin tonic. Ea o apa.
– Nu vrei si tu un gin tonic, Ileana? Stiind ca-i bautura ei preferata.
– Nu, nu, ca vreau sa-mi iau un somnifer si sa ma culc.
Totusi, a preferat sa-si ia somniferul cu ginul meu, nu cu apa ei. Ma enervez si mai cer unul. Pana sa mi-l aduca insa, ma roaga sa scot DVD player-ul dintr-un bagaj. M-am uitat la ea si i-am zis ca o omor cu mainile goale si tot nu mai scobesc prin bagaje in ziua aia! I-am pus filme in tetiera. In acest mic interval de controversa si un pahar de gin, o reactie chimica a avut loc in capsorul ei… Se intoarce spre mine cu o fata ravasita si uimita toata si ma intreaba gesticuland cu gesturi largi:
– ANA! Ce dracu’ cauta toti oamenii astia aici?!
– Aaaa, suntem intr-un avion, Ileana?! Mare…
– Ma rog, chiar nu inteleg!
Mai stam nitel si de data asta fata bulversata avea o privire de incantare. Si, indicand spre mocheta dintre scaune, zbiara fericita:
– Venetia! Frumoasa Venetia! Uite, Ana, canalele! E superb.
Eu ma pierd in hohote cu multe lacrimi si nu ma mai pot opri suitei de constatari successive cu o fata frizand dementa, ca si vorbele.
– Lianele astea. Doamne, cum curg. Tot Amazonul e superb. Ador sa ma plimb pe el.
– Ileana (hohote), Ileana, culca-te ca ne aresteaza astia. Noroc ca nu inteleg romaneste, Da’ Venetia si Amazon se cam inteleg. Te implor, potoleste-te!
– Ana. – ma intorc spree ea. In maini tinea cei doi buretei de pus pe castile de sunet, care ti se dau separate – Anaaaa, Ana, pentru ce ne-au dat d-astea de coaie?!?!
Atunci abia am simtit ca daca nu ma opresc din ras, mai fac si pe mine… Am plecat hohotind spre baie si am lasat-o in dilema ei… si in ce or fi fost alea…
Cand m-am intors, dormea cu o pereche de ochelari de somn din blanita, pusi pe frunte ca Rambo si cu “alea de coaie” pe tample… le gasise utilitatea probabil.
In rest… la Bucuresti mi-au pierdut bagajele, dar asta pare o fraza banala ca o cioara.
Ileana mea, multumesc de aventura asta deliranta! I will never forget Chicago!
