Ducându-mă pentru prima dată la terapia începută acum câteva luni i-am spus psiholoagei mele minunate ca îmi doresc două lucruri: unul este să mă plictisesc, să nu mi se mai întâmple nimic, să trec nițel ca gâsca prin baltă, să nu-mi mai crească nimic adrenalina, iar al doilea… să nu mai trebuiască să fiu puternică. Mai am puțintel și fac 48 de ani și știu că sunt putenică sau mai bine zis, că n-am avut încotro, a trebuit să mă adun de prea multe ori de pe jos, să mă reinventez de atâtea ori, încât să nu mă mai recunosc nici eu pe mine câteodată.
Acum, în timp ce scriu acest articol sunt iarăși puternică, fir-ar! Zâmbesc, trăiesc, vorbesc, dar fără iubiții mei părinți pe care i-am pierdut brusc și neașteptat, pe tata acum un an, pe 4 aprilie, iar pe mama acum șase luni, pe 17 septembrie. Au plecat așa, bam! Și eu m-am spart în mii de bucăți dureroase pe care le așez zilnic într-o ordine, pe care le lipesc la loc, dar n-am fost niciodată bună la puzzleuri așa că sunt zile în care chiar nu-mi iese mai nimic și mă uit în oglindă fără să știu la ce mă uit, dar imi zic: Hai, Ano că poți! “After all tomorrow is another day”, vorba lui Scarlett O’Hara. Și mai ales, îmi aduc aminte de ei, de iubiții mei părinți, două personalități foarte puternice și știu că nu și-ar dorit să fiu altfel decât ei, așa că mai plâng, apoi îmi aduc aminte de frumusețile din viața mea, de oamenii extraordinari pe care mi i-a adus Dumnezeu cu atâta generozitate în jurul meu, îmi pun zâmbetul pe față și desi inima-mi e formată din fâșii dureroase merg mai departe. Un picior în fața celuilalt. Go girl!
Și când te gândești ca anul trecut era anul în care trebuia să fiu mai puternică pentru că-mi pleca fata la facultate, în străinătate și de ani de zile mă îngrozea ruptura asta. Mi se părea că n-o să pot duce lipsa ei din casă, că n-o să știu cum să trăiesc fără dulceața ei zilnică și fără sensul pe care mi l-a dat 19 ani. Ei, dar când a trebuit s-o mutăm la Viena la două săptămini de la înmormântarea mamei mele, abia atunci am văzut cât poate un om duce. Și mă întreb uneori de ce aceasta lecție a golului din suflet și din viața. Probabil ca să mă văd cât pot și cât sunt de puternică. Deși mă repet, chiar nu era nevoie! O știam.
În primul rând și am mai scris asta, m-am născut cu ombilicul strâns legat în jurul gâtului, mov la față și discret lipsită de viață, dar în momentul în care mi-a fost îndepărtat cordonul ombilical din jurul gâtului am tras adânc aer în piept și am țipat cât m-au ținut bojogii. Îmi povestea mama mea mereu asta
– Ana, ai vrut să trăiești! Cred că acolo am arătat prima data că sunt puternică, in the beginning.
Apoi, la 12 ani am luat foc de la o sobă și a trebuit să trec prin cele mai crunte dureri pe care le-am trait vreodată. Copil fiind, într-o lume comunistă, în vremuri fără căldură în spitale și în case, a trebuit sa fiu, nu puternică, ci extrem de puternică. Tratamentul rupestru de care aveam atunci parte era că, odata la două zile, o doamnă doctor minunată îmi tăia bucăți din pielea arsă cu o foarfecă. Am scris un articol întreg la începutul pandemiei, despre această carantină a chinului prin care am trecut. Ca să nu mai simt durerea cumplită, îmi mușcasem mâinile până la sânge și zgâriasem capătul patului cu unghiile. Și desigur, cicatricile psihice se îmbină cumplit de bine cu cele fizice. Și totuși, ce credeți ca-mi trece acum prin cap, în timp ce scriu? “Dar măcar îi aveai pe ai tăi alături, Ana!” Cam așa funcționează creierul meu, mereu o trauma pare mai mică decât alta prin comparația durerii.
Apoi, după ce m-am vindecat, din varii motive părinții mei nu s-au mai înțeles deloc și a urmat o perioadă oribilă, de certuri infernale, în care fugeam în lumea mea imaginară pentru a nu cădea în mijlocul acelui vacarm de ură așa cum se întâmpla uneori, neștiind în adolescența mea cum și în ce fel să reacționez la adulții tari ca două stânci care se izbeau în cutremure continue. Norocul meu că aveam prieteni buni la care plecam și îmi trăiam cu adevărat vârsta cu toată bucuria și frumusețea ei. Și am trecut și peste acei ani tumultoși și tot ceea ce am învățat din ei a fost pus în familia mea frumoasă pe care mi-am construit-o cu atâta iubire.
Când vorbeam cu dragele mele din #acinceaputere ne-am amintit că atunci când eram noi tinere, agresiunea psihică și sexuală era ceva foarte normal și natural. Și din când în când mă gândesc, cum la 21 de ani m-am angajat in publicitate unde a trebuit, deși lucram printre intelectuali rafinați, dar bărbați mâncați de misoginism, să înghit și să accept atîtea umilințe, determinată fiind să fac carieră în acest domeniu, încât unele expresii de genul “Ce cauți tu în publicitate?! Ți-ar sta mai bine la cratiță! sau, nu pot scrie aici îndemnurile către servicii sexuale… îmi întorc stomacul pe dos! Efectiv! Dar am fost mai puternică decât mințile alea pline de ură și nu numai că mă aflu 26 de ani mai târziu în publicitate, dar ceea ce am făcut de-a lungul acestor ani, a fost să train-uiesc juniori, sa-i cresc profesional cu blândețe și respect așa cum e normal s-o faci!
Pe soțul meu l-am cunoscut când eu aveam 23 de ani și el 21 și ne-am îndrăgostit brusc, cu o putere extraordinară, fără să știm încotro o să ne îndreptam, dar știind clar că oriunde ne-ar duce viața ne dorim să ne ducă împreună, lipiți, legați, îndrăgostiți. Și așa a fost mulți ani și am facut și minunea noastră de fată și totul a fost armonie. A venit însă o perioadă, când ne-am îndepărtat unul de altul, am căutat drumuri diferite și am ajuns în puncte paralele. A fost așa o zguduitură în sufletul meu, atunci când mi-am dat seama că începuseră certurile, că la mine acasă devenea încet ca la părinții mei acasă, încât am hotărât să renunț la relația mea, cu omul pe care l-am iubit atât de mult și să-mi cresc copilul în liniște. Până la urma H a fost mereu, dincolo de iubitul meu și prietenul meu cel mai bun și i-am propus să rămânem așa, prieteni forever. Au fost vremuri foarte tulburi, pentru că ele se suprapuneau direct pe falimentele firmelor noastre, pe sărăcirea completă, pe căderea financiară devastatoare atât a mea cât și a soțului meu, pe bănci care ne urmăreau, procese și alte nenorociri, încât chiar nu mai știam să navighez prin propria mea viață, săracă la propriu și la figurat. Părea atunci că pierd tot ce am construit. A fost un alt moment de putere personală, când am hotărât să o luăm de la capăt, H și cu mine, când am zis că e păcat să risipim tot ceea ce am construit și e mai simplu să regăsim în noi iubirea în loc să nenunțăm la ea. Și n-am greșit! Financiar, din păcate n-a mai fost niciodata foarte bine, dar acasă la mine e cald, e bun, e dragoste și liniște. Mi-a trebuit ceva putere :)))), dar ca de obicei, am adunat-o și am pus-o în fiecare pas, unul în fața celuilalt.
Și vă voi mai spune pe scurt povestea în care n-am putut bea nici o gură de apă timp de trei luni. Am scris și despre asta un articol lung, aici doar voi menționa chinurile fizice și psihice cauzate de o oprație de stomac, care s-a soldat cu o fistulă, adică o gaură în stomac pe care am avut-o timp de trei luni, pentru care am stat internată în ATI două luni, care m-a făcut să văd moartea cu ochii, să aflu cum e să stai legat de aparate cu sonde trecând prin tot corpul, cum este să fii hrănit și hidratat artificial, cum e să doară toate sutele de înjecții intravenoase atunci când venele te lasă baltă și mai ales cum e să te gândești dacă mai ajungi acasă să-ți crești copilul. Le țin minte pe toate aceste senzații și mai ales pe cea de sete, dimineața, când mă spălam pe față cu apă rece și furam o guriță mică din mâni. Pofta de apă și de viață au fost mai puternice decât renunțarea, iar ca să închei rotund, iubiții mei părinți stăteau zilnic ore-n șir, făceau cu rândul, chiar și in ATI ca să-mi facă chinul mai suportabil și dorința de viața mai puternică.
Mă opresc acum, încheind această provocare venită de la Rețeaua de sănătate Regina Maria, parte din campania “Ești mai puternic decât crezi!” cu o concluzie simplă. Mă gândesc câți oameni am întâlnit de-a lungul timpului, veseli, părând că viața le e un buchet mare de trandafiri, dar care au în spate puterea poveștilor trăite, a unor suferințe puternice pe care încearcă să le lase în urmă. Realitatea este că suntem suma poveștilor noastre, bune și rele și că atunci când mai avem tendința să considerăm că cineva are o viață mai bună decât a noastră, să ne oprim și să ne întrebăm, de câte ori o fi trebuit persoana respectivă să fie mai puternică decât credea că poate fi.
Vă invit, să citiți articolele absolut fascinante din aceiași serie, ale colegelor mele din #acinceaputere:
Cristina Stănciulescu
Noemi Meilman
Mara Coman
Diana Cosmin
