Împreună cu doamnele mele din #aCinceaPutere am stabilit că fiind luna dedicată femeilor să scriem despre feminitate. Well, mă aflu într-un mood mai critic și mai distant așa că voi scrie ceea ce mă doare, că de plăcut ne place tuturor 1 martie.
Vorbim mult despre feminitate în ultimii ani. De fapt, vorbim mult despre multe, dar nu observăm că deși unele lucruri s-au schimbat în bine, altele se pierd, iar pentru mine care am prins mai multe vremuri, aceste pierderi sunt la fe de valoroase precum câștigurile.
Spre exemplu, fiind la detox la Brașov, mă așez la una dintre măsuțele din atriu pentru a lucra. La masă mai este un domn, aproximativ de vârsta mea pe care-l întreb dacă mă pot aseza lângă el, moment în care acesta se ridică și îmi trage scaunul oferindu-mi-l. Tresar. Nu mă mai aștept la așa ceva, apoi mă așez și mi se face dor de vremurile în care bărbații erau galanți, iar femeile considerau că gesturile elegante ale acestora sunt firești, doar pentru că ele sunt femei. Când mai văd un bărbat bine crescut de mama lui, mi se pare extraordinar, efectiv.
Lucrez printre tineri, pe care în mare parte îi iubesc, dar pentru care egalitatea de sexe reprezintă și lipsa totală de bun simț și de galanterie până la urmă. Vorbim despre feminitate, pe de-o parte, dar devenim o gloată care se bate pe cine intre primul pe ușă, pe cine se așează primul pe scaun, pe cine pe cine. Ca norocul m-am înconjurat cumva de prieteni, chiar și mai tineri care au încă Abecedarul gesturilor firești de bun simț și totuși mă simt ușor emoționată atunci când unul dintre ei îmi deschide ușa de la mașină sau altul îmi oferă locul.
Știu că pare că regret vremurile de demult, dar de fapt eu regret acel feeling de a fi femeie în tot contextul, nu doar în cel pe care mi-l creez eu. Sigur că pot căra valize, desface borcane sigilate, urca a doua în autobuz, pot face orice, pot produce bani, pot crește copii, pot să-mi port de grijă singură, dar prefer ca în contexte simple să nu trebuiască să fac absolut totul așa, să rămână linia aceea fină dintre bărbat și femeie, să nu se asprească totul având la bază doar respingerea unor obiceiuri speciale pentru că între timp femeia este feminină numai pentru ea însăși.
Ascultam un vloggar de mare renume în zilele noastre prin intermediul fiicei mele, care nu trăiște fără sfaturile lui și împreună cu iubita sa făceu un super mișto despre cum se ridică bărbații în picioare la masă la restaurant, atunci când se ridică o femeie și se prăvăleau de râs despre cum conduc unii bărbați femeile la toaletă și le așteapta, de parcă acestea nu ar știi singure să se ducă. Sigur că știm să ne așezăm și să ne ridicăm, să intrăm într-un restaurant, să ne comandăm și să plătim. Știm orice, doar că unele dintre noi, am prin si vremuri în care eram un pic mai apreciate, iar bărbaților le făcea plăcere să fie pur și simplu galanți pentru a-și arăta aprecierea.
Mai știu că nu putem face nimic pentru asta și știu că finețea masculină, pentru că de fapt despre finețe și educație este vorba, se pierde cumva în peisajul grăbit al aplicațiilor de dating și a unor valori care nu sunt musai valori, sunt preocupări individuale cu tentă puternic egoistă, dar din când în când mă las dusă de val și mă bucur că mai există Domni și Doamne.
Am scris acest articol și pentru că sunt iritată de din ce în ce mai puținele mărțișoare pe care le primesc pe an ce trece și pentru că o adunătură de neghiobi au pus de 1 martie exerciții cu sirene de calamități și pentru că primăvara nu mai începe ca în copilăria mea, ci e mohorâtă și urâtă și pentru că de multe ori nu mă mai regăsesc ca și femeie plină de feminitate într-o lume prea plină de sinele fiecăruia în care uităm cum să ne comportăm pentru a ne fi tuturor mai frumos și mai bine.
Articolele scrise de colegele mele pe această temă:
Cristina Stanciulescu, Diana Cosmin,Mara Coman și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte ca un cartof.
