De unde să încep???
Pentru o grasă ca mine acest subiect pare un tort cu 16 etaje, 25 de creme, 4000 de ingrediente și toate glazurile imaginabile.
Da. Știu. Am folosit cuvântul “grasă” deși “supraponderală” ar fi fost mult mai politically correct, dar eu despre mine vorbesc în termenii pe care-i folosesc și atunci când vorbesc cu mine.
M-am îngrășat pe vremea când acest fapt era egal cu furtul din poșeta mamei, era taxat dur de către toată lumea și considerat o slăbiciune venită din totala lipsă de bun gust. Era prin 90 și-un pic, înainte cu ceva timp ca ai mei să divorțeze, perioadă pe care am trăit-o în condiții foarte grele, în care doi oameni se izbeau ca stâncile unul de altul și făceau un zgomot asurzitor și cutremure repetate care plecau din inimile lor direct în inima mea. De partea asta nu-i pot învinui pe niciunul, simțeau într-un fel incontrolabil lucruri și și le exprimau fără să mă mai vadă și pe mine. And yes! Shit happens!
Nu-mi place să vorbesc despre ai mei decât de bine, că au plecat scurt și brusc anul trecut și îmi place să mă las invadată numai de amintirile frumoase, îmi place să fiu subiectivă și selectivă atunci când îmi amintesc de mama și de tata, dar m-am decis să scriu acest articol alături de fetele din #acinceaputere, iar cei care mă citiți știți că voi scrie mereu personal până la sânge. Uneori doare când scriu, dar cred că face parte din autoterapia mea, iar body shaming-ul este Un Subiect definitoriu al vieții mele.
Deci, revin. Se făcea că aveam vreo 15-16 ani, eram frumoasă, aveam un corp foarte echilibrat și destul de atletic. Eram bine. Eram foarte bine. Când însă, au început să se tulbure rău de tot vremurile în familia mea, m-am apucat să mănânc mult și continuu. Acum ar fi clar clasificat ca un eating disorder și aș urma o terapie sau un tratament pentru asta. Pe vremea aia nu exista nici măcar facultatea de psihologie în România, a mai durat vreo 5-6 ani până când s-a înființat, iar la psihiatru mergeau strict “nebunii”. Eu nu eram nebună, eram doar o grasă nesimțită.
Mă rog, ai mei au divorțat până la urmă și și-au văzut de viețile lor, dar deodată m-au observat și pe mine. Repet, nu-mi place să scriu de rău despre ai mei, dar dacă vreun copil va fi scutit de body shaming-ul de acasă, de acolo de unde ar trebui să-i vină puterea și încrederea de sine, atunci merită să scriu acest articol din interiorul ființei mele.
Deci, deodată, după ce s-au mai liniștit apele, s-au uitat la mine și mama și tata separat și au constatat, ce să vezi, că pusesem pe puțin 20 de kg pe mine, asta la o vârstă la care corpul funcționa ceas. Ce au făcut mai departe cu această constatare? Ooo…:
– Uite-te la tine în ce hal arăți!
– Unde vrei să ajungi?
– Ești deja o matahală!
– Ce fată frumoasă erai și acum uite-te la tine?
– Îți place ce vezi în oglindă?
– Tu vezi pe cineva în jurul tău, în halul asta?
– Păcat de fața asta frumoasă, ca nu se mai vede de grăsime!
– Ești grasă!
– Arăți groaznic!
– Ești obeză!
– Uite-te la prietenele tale!
– Nu mai mânca nimic!
– Abține-te de la orice!
– Nu știu cum de se mai uită băieții la ține!
– Uite câta fundul ai făcut!
– Cum erai și cum ai ajuns!
– Nici nu mai ai cu ce să te îmbraci!
Și nu, nu mai aveam, pentru că pe vremea aceea nu existau mărimi mari la haine. Era simplu: erai slab sau umblai în chepeharțe oribile făcute pe la croitorie sau tot felul de improvizații. Aveam norocul să mai plec în străinătate, de unde îmi luam câte una – alta.
Mă uit astăzi cu mare bucurie la faptul că este cultivată ideea de a fi fericit, nu perfect fizic. Doamne, dacă aș fi avut un strop de maturitate atunci… dar n-aveam. Eram fix în adolescența în care ești în căutarea sinelui perfect, iar eu eram clar o imperfectă, deoarece asta îmi spuneau mama și tata, cei care mă iubeau cel mai mult. Și ei chiar mă iubeau și ei chiar își doreau să slăbesc și să fiu bine, își doreau din suflet, doar că făceau parte dintr-o generație cumplită, în care oricum nu lăudai copilul ca să nu și-o ia în cap – Doamne, cât urăsc expresia asta, dar așa se zicea, bătaia era ruptă din rai iar critica și umilința sculptau personalitatea. Mă rog, dacă ne scuturi pe mulți din generația noastră îți dai seama how fucked-up we are, din cauza acestor principii de educație.
În rest, la școală am fost foarte iubită și admirată, atât de către colegi cât și de către profesori, am avut mereu prieteni minunați, de unii mă mai bucur și azi, nu mi-au lipsit iubiții niciodată, deșteaptă am fost că nu mi s-a așezat grăsimea și pe creier și am fost o depresivă funcțională, facultatea am terminat-o având două joburi în paralel, m-am măritat cu love of my life, care îmi e și azi alături, copilul mi-e perfect… Copilul e perfect pentru că este crescut în totală armonie de către o mama imperfectă. Și ea se mai dolofăneste câteodată, dar găsim mereu împreună metode de slăbit civilizate.
Revenind însă la mine: eu am rămas grasă, cu fluctuații de până la 30 de kg, într-o perpetuă lupta cu greutatea, luptă care aproape m-a costat viața, nu pentru că eram grasă, ci pentru că am vrut să fiu slabă…
Cât despre încrederea în mine, iubirea de sine și tot ce vine la pachet cu o minte împăcată, ele sunt doar noțiuni abstracte. Nici acum la 48 de ani și fără părinți nu-mi pot șterge din minte liniuțele de dialog de mai sus, cu vocile aferente lor. Trec prin dreptul oglinzii și nu există să nu-mi arunc o critică, ceva cât să-mi stric nițel ziua. Mă duc la terapie, dar cred că va dura etern să dau delete acelor critici cumplite și pline de intenții bune, bazate pe iubire.
Dacă aveți un copil care nu este în canoanele societății, va rog eu mult, mult, gândiți-vă de 7 ori înainte de a-i adresa o critică. Nu, nu e ok să lași un copil să crească precum o bălărie, trebuie să subliniezi ce e bine pentru el, doar că este atât de important felul în care vă exprimați și puneți problema, încât este obligația voastră ca părinți să nu lăsați lame înfipte în răni adânci pe care le faceți din dorința de a-i fi bine copilului.
Închei aici, ușor tristă sau de fapt, dacă n-am mințit până acum, de ce aș face-o la final de articol?! Praf de tristețe, știind că aș fi putut fi mai fericită, mai senină și mai încrezătoare, dacă cei mai iubiți dintre pământenii mei, mi-ar fi ridicat în slăvi măcar bunătatea, calmul, înțelegerea, inteligență, empatia, emoția și multe alte calități pe care mi le-a dat God Almighty.
Și nu, nu în ultimul rând voi scrie că mulți oameni mă văd complet diferit de cum mă văd eu. Dar ei nu aud vocile…
Vă mai las două articole scrise de mine. Tot personale, despre cum am încercat să slăbesc miraculos și cât m-a costat acest lucru.
Articolele scrise de colegele mele pe această temă:
Cristina Stanciulescu, Diana Cosmin,Mara Coman și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte ca un cartof.
Minunat! O lume răsturnată în și cu pseudovalori!