La 25 de ani cat am eu, sunt intre. Intre ce? Intre orice. Nu sunt nici matur, nici un copil. Nu sunt nici un mare succes, nici un esec complet. Sunt intre.
In schimb, ma indrept, zic eu, spre ceva bun. Ce exact nu stiu inca, dar am timp sa aflu. In schimb, am o stabilitate emotionala pe care nu o aveam acum 5 ani. Iau lucrurile ca atare, incerc sa gasesc solutii, nu stau sa ma plang de situatii. Dar… asta e pentru ca cineva m-a invatat cum sa fac asta si mai important, DE CE sa fac asta. De ce nu e bine sa ma plang, de ce nu e bine sa ma blochez in detalii si de ce e bine sa ignor tot ce nu imi face bine si sa ma concentrez pe ce e bun. Si nu, nu sunt optimist, sunt realist. Cu toate astea, nu pot sa nu ma uit in jur si sa observ doua perspective. Una este cea a prietenilor mei, de varsta apropiata. Care au impresia – majoritatea – ca nu exista speranta in Romania. Ca totul e nasol, toti sunt rai si nu ai cum sa te ridici. Intr-un fel ii inteleg. A doua perspectiva este cea a celor de… super 40. Nu voi. Nu cei care plecati urechea si ochiul si cititi totusi si ceea ce scrie un pustan ca mine. Ci restul. Cei care nu isi pot rupe din timpul lor sa indrume un tanar. Sa ii arate – si cel mai important – sa ii explice cu ce se mananca viata si cum ca poti reusi daca vrei cu adevarat.
Dupa aceasta introducere foarte lunga, o sa trec si la subiect.
Eu am avut persoane in viata mea care mi-au servit drept mentori. Nu ma refer aici la mentori profesionali, ci la mentori… de viata. Despre cum sa iei enorma de multe lovituri si sa te ridici de jos in continuare, sa refuzi sa ramai la pamant. Doar ca la 20 de ani nu ai cum sa gandesti asa, pentru ca fiecare lovitura ti se pare o nedreptate si ti se pare de nesuportat. E nevoie de cineva care sa te ajute, sa te conduca putin, sa iti faca o introducere in viata. Pentru ca hai sa fim seriosi, cel mai dificil lucru in viata este sa stii sa treci peste momentele grele, cele frumoase sunt destul de usor de acceptat. Ei bine, in articolul asta as vrea in primul rand sa le multumesc tuturor celor care mi-au dat o mana de ajutor in aceasta privinta. Sunt cei care nu spun ‘da domne’, asa e generatia asta, nu o sa faca nimic’. Sunt cei care daca vad pe cineva ca mine ca nu isi gaseste drumul sau ca interpreteaza mai grav decat ar trebui o situatie dificila, il ajuta. Tocmai ca sa nu se ajunga in punctul in care sa ‘nu faca nimic’. In al doilea rand, as vrea sa va rog pe toti si pe toate ca data viitoare cand interactionati cu un pustan ca mine care nu e inca format, in loc sa va ganditi ca ‘asa e generatia asta’, sa ii intindeti o mana si sa ajutati generatia mea sa creasca. Pentru ca putem. Doar ca uneori in viata ai nevoie de ajutor, de cineva care sa te impinga in directia corecta. Si daca asta se intampla, atunci o sa vedeti ca generatia asta a mea o sa ajunga mai sus decat va asteptati. Cu ajutorul vostru.
Despre mine
Sunt Stefan. Stefan Popescu. Nu ma cautati pe google, spre deosebire de majoritatea de pe acest site, nu am vreun renume. In schimb, daca ma cautati pe google o sa-l gasiti pe profesorul meu de nai de la 7 ani care canta la lingura sau la sticla. Am 25 de ani, am un arici care uraste tot ce misca, imi place sa gatesc si mananc bine si deja suna a oracol ce scriu. Dar asta sunt eu. Va pup si have fun!
