Nu este un articol despre filme, insa.
Este un articol despre mine si despre faptul ca mai e un strop si vine luna martie. Si da, mi se pare incredibil ca vine din nou martie si ca a trecut un an de cand lumea a paralizat pur si simplu. Senzatia asta degringolanta de parca ar fi trecut o zi de-atunci, dar daca stai sa te gandesti, parca totusi a trecut o viata, dezechilibrul profund al schimbarii uzualului in nefiresc si al stransorii peretilor te pun pe ganduri. Ah, da. Iarasi ganduri. Ca doar ce poti face cand stai atat de mult timp numai cu tine insuti?! Ce altceva poti face, decat sa te gandesti? Si gandindu-te asa se casc prapastii navalnice pe care le mai acoperi cu o meditatie si-o mantra, dar acestea din urma devin ca podurile alea din cateva lemnisoare si franghii peste abisuri cumplite.
Si totusi fac exercitii sa raman intreaga in capul meu, nu ca as fi fost vreodata pe 100% si sa-mi tin prietenii si familia intregi, pe cat se poate, iar reciproca e valabila. Nu m-am plictisit nici o secunda in aceasta perioada, deoarece din pacate, am avut atat de mult timp inchisa in capul meu ca a trebuit sa fac curat si am deschis cutiile Pandorei si sertarele ferecate pline de suferinte. Pe unele le-am curatat frumos, pe altele le-am incuiat la loc rapid, ca n-am inca maturitatea sau vindecarea necesara sa le infrunt.
Am hotarat cu dragele mele din #ACinceaPutere sa scriem despre trairile proprii din aceasta perioada magnifica, si nu despre cele bune ca pe alea le afisaza toata lumea, e avalansa de fericire in Social Media, dar cand dai cate un telefon si cade zgomotos o masca, impinsa de lacrimi de disperare si psihoza, realizezi ca uneori nici Maldivele nu mai sunt un loc de tratament si nici Xanaxul bomboana magica.
Inainte cand te incerca discret depresia, te imbracai frumos si faceai o baie de multime. Eu una, zambesc foarte mult oamenilor si automat mi se zambea inapoi si ma incarcam pozitiv cu o super usurinta. Cui dracu’ sa-i mai zambesc? Da, alor mei, desigur, dar cat sa le ranjesc si lor prin casa?! In rest sunt pe sub masca. Dar sa stiti de mine, va spun aici, eu am mereu ruj pe sub masca, sa ne fie clar, asa ca daca ne-ar striga deodata prin megafoane:
– Mastile jos! Puteti merge fara masca, eu una sunt complet pregatita sa zambesc din nou! Deocamdata mi-am pierdut, insa, uzanta zambetului larg purtat de dimineata pana seara. Mi-am pierdut un obicei personal care ma definea si sigur nu-i unicul.
Ma uit la masti cu o ironie sora cu plansu-n hohote, de parca nu afisam destule si inainte, dar din martie ne-am ascuns complet unii de altii, incercand sa parem calmi si echilibrati si cand colo suntem, vorba aia misto: “Inalti ca brazii cu mucii pe piept.” Dar afisam darzi sanatatea mintala. Sa creada lumea ca avem, dom’le! N-avem. Haideti sa recunoastem, dracu’ e foarte negru si doarme linistit cu noi in pat la cald, sub plapumioara.
La inceputuri, in carntina aia inegurata de doua luni, am scris si postat despre, si din starea deplorabila in care ma aflam, si am facut click cu o multime de oameni care se culcau ca si mine in aceleasi pijamale in care stateau peste zi si lucrau din sufragerie, care aveau atacuri de panica la ordinea zilei si care plangeau din senin precum copiii speriati de Bau-Bau. Am empatizat cu atata lume care credea ca “this is the end, my friend” incat m-a ajutat mult sa ma repun intr-un mini echilibru, intr-un echilibrut, sa-i spunem. Pentru ca suntem suma trairilor noastre si de data asta am si fost cu totii, TOTII, in aceeasi mlastina. Unii au reactionat mai bine, mai cerebral, altii ne-am dus pe copca, dar am iesit, ca apoi s-o luam iarasi la vale si tot asa.
Acum, in lunile astea ultime insa, cu vreme mohorata, care erau dezolante si cand era viata normala, simt in oamenii din jurul meu o cadere foarte brutala. De la oameni ok cu care lucrez de ani de zile si care au devenit brusc mega recalcitranti, la prieteni dragi care sunt de-o tristete incomensurabila si pana la oamenii comunitatii mele de pe FB, carora intr-un numar enorm a trebuit sa le transmit condoleante, pentru pierderile lor. Cred ca n-am scris atatea condoleante ca in acest an, de cand am FB si pana acum. N-ai cum sa ramai in picioare cu parul in vant si raze de soare in priviri. E prea mult Mordor de jur imprejur si pana la urma, ma repet, fiecare are Mordorul lui, ingropat in cutiute, care acum s-au deschis tam-nesam, din lipsa de alte ocupatii.
Stiu ca nu e totul rau si stiu ca o sa-mi aduc aminte de multe lucruri care mi s-au intamplat in 2020-2021 cu mare drag. Ma stiu deja prea bine si ma gandesc la lucrurile astea bune si ma ridic din genunchi si merg mai departe cum fac eu mereu cand mi-e greu, dar asta nu inseamna ca-s bine. Sunt mai bine acum ca in martie si aprilie, sunt mai rau ca in august si septembrie, sunt mai bine ca in decembrie, clar mai bine, dar toboganeala asta nu face decat sa zdruncine urechea interna si sa-mi dea vertijuri insuportabile. Da, stiu, multumesc ca nu mai tremur ca varga, ca scriu fara sa umplu tastatura laptopului de lacrimi de ma ridica H de la masa, ca nu fac scurt circuit, multumesc ca nu ma mai trezesc direct din somn in atac de panica, da, clar, luna asta e mai buna ca altele, dar asta nu inseamna ca va tine asa. Iar la altii e mai rau decat oricand. De parca ne-am asteptat ca dupa noaptea de revelion sa plece naibii 2020 si sa inceapa orice, dar nu tot asta. Si cand colo, ne-am trezit discret mahmuri tot in poezia asta bacoviana pe care o traim de un an incoace.
E Ziua Cartitei. E Anul Cartitei. Sunt Anii Cartitei.
Noi sa fim sanatosi si daca va e intuneric, dati-mi un semn, ca poate la mine azi e lumina si va dau un strop si voua si daca e tot intuneric, varsam o lacrima impreuna si bem o gura de vin… si tot asa pana s-o termina si maratonul asta de stat inchisi si mascati si la departare si ne luam din nou cu totii de alergat prin viata, fara sa ne mai ramana timp de plantat o floare, de gatit o ciorba sau de scris din varful patului, asa cum fac eu acum. Si-atunci cand goana va reveni mod de viata o sa ne aducem cu regret aminte ca am avut un an timp de stat cu noi insine.
Ciudate creaturi prin vremuri ciudate. #ziuacartitei
Citeste restul articolelor aici:
Cristina Stănciulescu
Diana Cosmin
Noemi Meilman
Mara Coman
