Vorba lui George Nicolescu
Alergatura, viteza, telefoane, ma urc in masina, conduc. Stau mult in trafic. Birou, munca, mai multa munca, stres, zgomot. Zgomot de oameni, zgomot de oras supra aglomerat, claxoane, sirene, fluiere, injuraturi, timpanele ustura, creierul pulseaza. La sala, pe banda, repede cumparaturi, acasa, in graba, gatesc, pun masa, e deja tarziu, inghit rapid, ascult oamenii iubiti doar cu jumatate de minte, cealalta e la proiecte, dezvoltare, ce mai trebuie facut, ce am uitat, ce e mai urgent, ce spun altii, ce cred eu, cand mai apuc sa fac tot.
Relaxarea e la impuse, vad filme ca au aparut, citesc carti si uit continutul rapid, vad expozitii ca stiam ca-mi plac, inspir, expir, ia-ti gandul de la “trebuie”, Ano, mergi la evenimente ca trebuie, zambeste, simte-te bine, ca trebuie, nu te opri! Dorm putin si prost si ma trezesc luand-o de la capat. Cantitate versus calitate. Sa fie viata plina cu de toate, ca altfel scad followers-ii in SM. Ce le mai arat? Ce zic prietenii? Ce zice familia? Cum sa nu fiu la inaltimea altora? Unii urca muntii, tu, Ano?! Nu esti in stare! Altii petrec nopti in sir. Tu nu mai poti. Atunci, fa ce poti! Cat mai mult. Sa dea bine. La altii, dar din pacate, mai ales la tine.
Si intr-o zi… BANG! Se opreste brusc totul. Nu. Nu se poate opri. Asta se intampla in SF-uri. Viata reala e alergatura. N-ai cum sa te asezi si sa stai! N-ai cum! Sigur lucrezi, dar acasa, in linistea ta. Iti descoperi casa. Stai demult in ea, dar n-ai apucat s-o vezi, ca trebuia sa fii plecat mereu in alte parti. Iti descoperi familia. Wow, ce frumosi sunt. De cand nu v-am mai ascultat, iubitii mei. Si incet cu pasi marunti si nesiguri, te intorci la niste radacini care au fost mereu acolo, dar pe care le-ai uitat atunci cand ai devenit om mare. Le-ai uitat in fuga, Ano. Si imediat dupa casa si familie incepi sa descoperi ce e normal sa-ti aduca bucurie. Descoperi natura. Copacul, iarba, florile, soarele, aerul. Au fost ani in care am stat atat de mult la birou incat n-am perceput nici un anotimp. Doar iarna ma mai strangea fasul ca-s friguroasa, dar asta era singura perceptie, frigul. Si deodata vedem in plimbari permise cum infloresc toti copacii si pomii. Nu pe Facebook. Pe strada, in parcuri. Simtim cata racoare dau copacii mari si infrunziti vara. Racoarea umbrei unui copac. O stiam. Mancam cirese si o simteam. Dar a trecut atat demult. Ani lumina de fuga de racoarea umbrei catre cea a aerului conditionat. Anul asta am cules dude de pe strada si am mancat. Uitasem si gustul dudelor. Pe urma a venit o toamna de miere peste noi, lunga si insorita intr-o nebunie de culori. E frumoasa si arta, sunt misto si evenimentele, dar uite-te si la mine, la mine natura, ca sunt o arta si un perpetuu eveniment. Si uite-asa, cand s-au tras obloanele la tot ce ne crea “normalitatea” si ne-am oprit am redescoperit cat de mult inseamna un petec de verdeata, un colt de parc, un metru de gard viu, cat inseamna sa avem unde iesi din matca, sa avem unde ne spala creierele imbacsite de stres, sa avem ce respira.
Nu stiu cati dintre voi uitasera cat de relaxant si placut e sa te plimbi in parc sau pe un bulevard aerisit sau pe cheiul Dambovitei, sa asculti muzica in casti sau sa mergi in tandem cu un prieten. Nu sa alergi pentru ca trebuie sa faci sport, nu, doar sa mergi linistit. Eu una, am ramas uimita. M-am reintors la copilaria mea, plimbata de bunicul meu in toate parcurile Bucurestiului si am resimtit bucuria simplitatii. Am relansat natura din viata mea, daca n-am mai facut nici o lansare anul asta. Aproape zilnic m-am umplut de energia frunzelor, in simplitatea mea, de om care si-a complicat existenta pana cand paietele au devenit mai importante decat firele de iarba.
Si intorcandu-ma catre ce conteaza acum, oprindu-ma din cursa cu mine insami incep sa realizez cat de important este fiecare patratel de verde dintr-un Bucuresti suprapopulat. Ma uit si ma sperii cand vad cum au crescut blocuri acolo unde erau copaci. Imi amintesc cat era lumea de revoltata atunci cand Ceausescu construia bloc langa bloc. Ce oribil, ce furnicar. Acum intre aceste blocuri au fost construite altele, ca Ceausescu avea totusi bunul obicei de a lasa niste natura intre cladiri. S-a dus. S-a luat. S-a umplut cu betoane.
Citesc despre noua lege a spatiilor verzi. Ma trage de maneca comunitatea Declic, imi spune ce se va intampla, mai multe parcuri vor fi mutilate. Mai multe?! Si mai multe decat au fost in ultimii ani?
Citesc pe HotNews: “Suprafața restituta din 2001 până în 2017, în baza dispozițiilor de retrocedare în natură conform Legii 10/2001, care reprezintă spații verzi/locuri joacă este de aproximativ 235 224,89 mp:
– În sectorul 1 a fost retrocedată în natură o suprafață de 2 123,03 mp.
– În sectorul 2 a fost retrocedată în natură o suprafață de 13 276,64 mp.
– În sectorul 3 a fost retrocedată în natură o suprafață de 165 688,43 mp.
– În sectorul 4 a fost retrocedată în natură o suprafață de 40 220,49 mp.
– În sectorul 5 a fost retrocedată în natură o suprafață de 2 760,56 mp.
– În sectorul 6 a fost retrocedată în natură o suprafață de 11 155, 74 mp.
Vad cum parcul Izvor e lasat in paragina si ma intreb cu ce scop oare? Sa nu puna in umbra, Casa Poporului cu peluzele ei atent trimm-uite?
Citesc cu groaza despre viitorul parcului Grozavesti, peste Bordei s-a lasat linistea. Si peste IOR. Parcuri complet jupuite de arborii lor. Parcuri devenite betoane de locuit pentru si mai multe suflete fara suflu.
Dar noul proiect de lege va usura si mai mult ciopartirea si disparitia parcurilor. Ma uit si realizez ca nimic, nici o pandemie, nici o tragedie mondiala nu schimba meschinaria unor oameni si lipsa lor de omenie. Urla internetul despre defrisari de paduri, mor pe capete padurari omorati de criminalii acestor paduri, pentru care nici copacii si nici oamenii nu au valoare atata timp cat ii impiedica sa simta valoarea banului. Si parca acum, mai mult ca niciodata, noi ceilalti am descoperit natura vindecatoare a naturii, mangaierea ei, fara de care in aceste vremuri am fi mustit inchisi intre peretii nostri.
Eu m-am hotarat sa fac macar cat pot, sa ma implic, sa semnez petitii, sa ajut si sa sustin demersurile indraznete, sa nu mai las sa treaca frumusetea pe langa mine, sa nu mai scap nici un anotimp din cate mi-or fi ramas, sa urlu cand si unde pot, ca-s satula de toti hotii, dar mai ales de cei care ne iau dreptul la verde, la natura, la aer.
M-am linistit din goana. M-am asezat si am cugetat. Am vazut ce e in jurul meu bun si frumos. Am apreciat. Si vreau sa ramana asa, bun si frumos, verde sau ruginiu, dupa data din calendar si vreau sa intelegem cu totii ca daca nu schimbam ceva, daca nu ne schimbam, nu vom putea trece cu bine de aceasta perioada. Daca nu intelegem ce ne-a fost dat sa traim si nu intelegem sa apreciem natura planetei care ne tine in brate suntem pierduti. Pierduti pentru noi insine, in primul rand, pierduti si pierzanti pentru generatiile urmatoare care se vor uita la noi ca la cei care n-au inteles nimic din lectie.
Inspira. Expira. Asculta linistea. Fosnetul frunzelor. Acum apara aceste daruri!
Citeste restul articolelor aici:
Cristina Stănciulescu
Diana Cosmin
Noemi Meilman
Mara Coman
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stanciulescu, Ana Bitu, Diana Cosmin, Mara Coman si Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci cand lumea e stransa cu usa de cate un subiect care devine fierbinte ca un cartof. #AcinceaPurere este despre bun simt, cinste, caracter, cultura si demnitatea care ar trebui sa existe in oameni si care, atunci cand lipsesc declanseaza vocile acestei „platforme” editoriale.
Pentru ca #ACinceaPutere este un senzor social.
