Am hotarat impreuna cu partenerele mele din #acinceaputere sa scriem despre violenta asupra femeilor, pentru ca am primit de la editura Nemira spre citire o carte care-ti da nitel viata peste cap, Vanatai Ascunse Ce Nu Stii Despre Violenta Domestica Te Poate Ucide, de Rachel Louise Snyder, dar care iti si aduce aminte ca acest tip de violenta exista si de multe ori este la o usa departare de tine. Si cum astazi este 25 octombrie si este ziua Marsului “Impreuna pentru siguranta femeilor” va voi povesti despre fetita mica, cea care-mi era prietena in copilarie si al carei confesor am fost ani de zile, pana a crescut traind mereu cu frica-n pieptul ei mic, sperand mereu ca tatal ei nu o va mai invineti pe mama ei.
Pe atunci, prin anii ’80 nu se vorbea despre violenta impotriva femeii. Era un tabu. Era o rusine a femeii batute si un drept al barbatului care o maltrata. Nu exista nici o lege care sa apere victima. Era normal sa-si mai ia nevasta cate-o bataie din cand in cand, era chiar gluma aia macabra, dar care circula in rasete: “N-ai motiv? Tu bate-o, ca stie ea de ce!”.
Pe atunci, copil fiind stateam zilnic cu o fetita trista de pe o straduta alaturata. Am fost de mica un bun ascultator, asa ca imi povestea nenoricirile care se petreceau intr-o vila superba brancoveneasca, intr-o familie de intelectuali rasati, pe care cand ii vedeai de brat pe strada, nu puteai decat sa-i admiri cu o usoara invidie, pentru frumusetea si eleganta lor si aparenta vietii perfecte pe care o traiau. Dar, de la fetita asta mica am aflat ca daca-ti pui o bucata de carne cruda pe vanataie se absoarbe mai repede. Asa se trata mama ei dupa ce era lovita cu putere de un sot inalt si masiv peste fata. Vanataile de pe corp n-o mai interesau, dar lucra intr-o institutie importanta, nu-mi amintesc exact, dar trebuia sa mearga la serviciu cu ochii umflati de pumni si lacrimi si nu mai suporta si umilinta de a o vedea si colectivul de la munca. Rusinea era a ei, desigur. Cateodata cand treceam pe langa casa lor se auzeau urlete cumplite din interior si stiam ca trebuie sa o chem la “joaca” pe fetita mica, s-o scot d-acolo, s-o rup din viata mizerabila de teroare psihica in care traia. Pe ea nu o batea tatal, la ea doar tipa ingrozitor. De fapt, tipa la ea, la mama ei si la propria lui mama. Erau trei femei chinuite de frica. Desigur, insa, cel mai rau o ducea sotia acestui barbat. Am intrebat-o pe fetita, ce-l face sa fie atat de rau si violent si mi-a raspuns ca alcoolul. Nu sotia lui, nu viata, nu personalitatea lui, nu, alcoolul! Avea perioade, dupa acte de violenta cumplite, in care se oprea din baut, regretand ceea ce facuse. In perioadele alea mai vedeam si eu o urma de zambet pe fetisoara prietenei mele. Cand nu bea era un sot si un tata model, plin de iubire si compasiune, simpatic si vesel, un barbat care-si recucerea sotia si o facea sa inteleaga de ce s-a casatorit cu el. Erau perioadele in care din casa si curte se auzeau rasete. Nu durau insa, foarte mult, deoarece alcoolismul este o boala la fel de grea ca oricare alta si negura se lasa din nou asupra casei lor. Venea uneori noaptea tarziu si le trezea pe toate trei in urlete cumplite si le tinea treze pana dimineata cand trebuiau sa plece la scoala si la serviciu tremurand de frica si oboseala, epuizate de atata rau.
Scriind imi tot amintesc de povestile fetitei, de revelionul pe care l-au petrecut mergand pe strazi pana a adormit balaurul si s-au putut intoarce acasa sau atunci cand barbatul a aruncat cu un fotoliu dupa sotia sa. Ca norocul n-a reusit s-o loveasca. Ar fi putut s-o omoare. Bine, asta se putea intampla oricand, era mereu la un pas, dar sa arunci cu un fotoliu prin casa era deja impresionant, pentru mine ca si copil.
Intr-o seara m-am intalnit cu ele pe strada, fetita era deja mai mare, era ca si mine adolescenta. Fugeau. Fugeau d-acasa. Mama avea un capot pe ea si papuci in picioare cu fata ravasita de bataie, iar fetita nu mai apucase sa se incalte, era in ciorapi pe strada cu lacrimile siroindu-i pe fata. Se tineau de mana si fugeau undeva. Doar ne-am uitat pentru o secunda ochi in ochi si au disparut in seara care se lasa. Nu era prima oara cand fugeau din calea urgiei. Se refugiau la diversi prieteni de familie. Multa lume stia despre teroarea si durerea pe care o traiau aceste fiinte, dar nimeni, absolut nimeni nu se implica. Pe principiul ca “Nu te bagi in familia omului!”, nici chiar parintii mamei nu au incurajat-o sa divorteze, din contra, asta-i viata, important e ca familia sa ramana impreuna.
O mai intrebam pe fetita, de ce sta mama ei in situatia asta, de ce indura si-mi raspundea ca sta pentru ea, pentru fetita. Erau ani grei, cu foametea ceausista, iar sotul era un om care se zbatea pentru familia lui, gasea mereu solutii sa aiba tot ceea ce le trebuie, sa le ofere un trai cat mai bun si indestulat. In fapt isi iubea nespus de mult familia, dar alcoolismul ii era mereu mai la-ndemana, din pacate. Fetita spunea ca nu-si doreste nimic din ce au, nu-si doreste decat liniste. Se ruga de mica la Dumnezeu pentru liniste. Ne mai intalneam cu bunicile la biserica din cartier unde aprindeam impreuna lumanari si ea imi soptea: “Poate de data asta vine linistea.” Pentru un copil sa n-ai alte dorinte decat linistea si sa cresti mai repede sa poti pleca de-acasa este o adevarata nenorocire. Mama insa, atat de abuzata si nenorocita de urlete si batai nu vedea si nu mai simtea nimic din trairile fetitei, nu realiza ca pentru aceasta, un colt de pat undeva la liniste si-o coaja de paine ar fi fost de-ajuns. Mama nu mai vedea cum fetita se refugia la diversi prieteni, prin case pline de liniste, cum incerca sa-si gaseasca singura echilibrul in noianul de tristate pe care-l purta in suflet si pe umerii mici de copil abuzat de tipete si teroare.
La un moment dat, dupa revolutie, cand divortul nu mai era deloc o rusine, ci o solutie clara la iesirea din acest calvar, mama a divortat si a plecat cu fetita, aproape adulta de-acum. A ramas tatal singur si absolut daramat de aceasta “tradare”, pentru ca multi abuzatori se vad ingeri in oglinzile lor. Cat am mai stat in zona il mai vedeam. Nu mai bea, dar era prea tarziu.
Pe prietena mea n-am mai vazut-o. Ma mai gandeam cateodata la ea si la cum or fi afectat-o in viata ei, acei ani in care isi tinea mainile la urechi inganand ceva, numai sa nu mai auda zbieretele si-si intorcea ochii de la mama ei tumefiata de pumni. I-am pierdut urma, oarecum nici nu am mai vrut sa aflu continuarea. Am incercat sa o uit pe acea fetita mica, apoi mare si trista, s-o bag intr-un sertar al suferintei si sa-mi vad de viata mea. Din pacate, eram si eu un copil la randul meu si n-am stiut ce as fi putut face in afara de a o asculta si a nu o mai vedea dupa ce a plecat. Acum insa, cand ma uit in urma imi dau seama ca de multe ori alegem sa intoarcem privirile, sa gandim “Nu stii domnule, ce e la oameni acasa.” In felul acesta violenta asupra femeilor se perpetueaza linistita si nu numai in catune uitate de lume asa cum vrem sa credem, in casele de langa noi, in vietile din care unele femei atat de abuzate psihic si fizic nu mai stiu cum sa iasa. Vieti care sunt luate ca atare, vieti care se pierd in durere pentru ca iata, dupa 40 de ani de la povestea fetitei mele, nu s-a schimbat mare lucru, in 2019 au fost lovite in familii 26.000 de persoane, dintre care 77% sunt femei, la noi in tara. Iar citind Vanatai Ascunse am realizat ca acest fenomen este foarte raspandit.
Mereu ne zicem ca noi n-am sta intr-o astfel de relatie abuziva. Cum se poate asa ceva? Dar nu pot sa nu ma gandesc la acea mama care a stat pentru fetita ei, desi acea viata le facea amandurora mai mult rau decat bine. Cine poate intelege ce este in mintea unei femei terorizate, pline de frica si vanatai? Mai poate gandi clar si la rece? Sau ajunge la un moment dat sa creada ca abuzul este normalitatea?
Daca stiti o fetita trista si o mama batuta, luati atitudine! Incercati sa ajutati. Exista asociatii, exista solutii, va las aici o parte din ele si inchei acest articol care m-a rascolit avand in minte vorba “O femei nu trebuie lovita nici cu o floare” pe care mi-o tot repeta mereu fetita trista.
Asociația Anais, Asociația Necuvinte, Centrul de consiliere Casa Blu, Centrul Filia, Asociația Luthelo
Citeste restul articolelor aici:
Cristina Stănciulescu
Diana Cosmin
Noemi Meilman
Mara Coman
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stanciulescu, Ana Bitu, Diana Cosmin, Mara Coman si Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci cand lumea e stransa cu usa de cate un subiect care devine fierbinte ca un cartof. #AcinceaPurere este despre bun simt, cinste, caracter, cultura si demnitatea care ar trebui sa existe in oameni si care, atunci cand lipsesc declanseaza vocile acestei „platforme” editoriale.
Pentru ca #ACinceaPutere este un senzor social.
