Imi iubesc cu patima orasul, il simt bun si-l vad frumos. E orasul meu. Aici m-am nascut, am crescut, mi-am facut o familie, o cariera, aici imi duc traiul. Nu poti sa nu iubesti locul in care existi. Sau cel putin eu asa gandesc. Prima mea adresa si primii 7 ani d-acasa au fost in Piata Romana numarul 9. Cei de varsta mea stiu melodia lui Nicu Alifantist, pe care il intalneam mereu la coloane in Romana. Mi se parea cel mai mare star din lume. El si Nadia Comaneci. In spatele acelui bloc mare in care locuiam exista un parc superb. Cu trandafiri mari, leagane, pini, alei, verdeata. Nu e un parc mare, dar apartinea strict de acel bloc. Avea si paznic la intrare, in rest se mai putea intra prin scarile blocului. Acolo am crescut jucandu-ma cu o groaza de copii, dandu-ma la bara ca Nadia Comaneci si vegheata de cei mai minunati bunici de pe pamant, Mamaie Mimi si Tataie Petre. Intre 2 si 4 parcul era incuiat, la fel si noaptea. Lumea respecta linistea si somnul. Bine, era un cu totul alt Bucuresti cand eram eu copil. Un Bucuresti cu putine masini si muuult mai putini oameni, iar ritmul lui era calm si tihnit, nimic din valtoarea de acum. Din pacate acum, acel parculet alta data cochet si plin de copii s-a populat cu aurolaci si homelesi si este o ruina. Sper ca viitorul sa-i fie mai bland decat prezentul. In fond, zona arata bine in rest, asa ar trebui sa arate si “curtea” cum o numeam noi cand eram copii. Ma rog, mai sunt inca multe locuri de “reparat” in orasul asta mare.
Stateam mult pe geam si ne uitam, cu bunicii mei la bulevardul Magheru, asa era obiceiul. Ce altceva aveai de facut fara program la televizor sau ideea de internet, macar stateai si priveai lumea pe strada si blocurile din jur. Vis-à-vis este o cladire interbelica, ale carei stucaturi in partea de sus sunt ca niste dinti rari, si i-am asociat mereu cu expresia “Soare cu dinti”, asa ca de cate ori o aud, imi apare in fata acea cladire galbioara si ranjita. Faceam cu bunicul meu turul parcurilor din Bucuresti si ne plimbam prin toate cartierele. Imi povestea atat de multe lucruri si vedeam cum se inalta blocuri mari si cum orasul infloreste. Era inainte de demolarile aberante care aveau sa-I stirbeasca parte din poezia sa, cand eram eu copil, in anii ’70 orasul meu crestea voios si frumos. Cu toate astea, ca amintire zdruncinatoare, pe care culmea o am incredibil de clara in minte desi aveam numai 3 ani a fost cutremurul din ’77. Era intuneric si am coborat cu totii in parculetul de care va vorbeam. Era un praf dens. Cazuse blocul Casata, se naruise. O doamna adusese un sfesnic cu lumanari, iar eu mica fiind imi inchipuiam ca o sa ardem ceva in ceruri sa nu mai fie cutremur. Ruinele ulterioare mi-au ramas pe retina ca si nume gen Toma Caragiu si Alexandru Bocanet, care-mi incantau duminicile.
Mai mare fiind, de la 7 ani, m-am mutat la parintii mei, la Foisorul de Foc, in Carteierul Evreiesc, intr-o vila mica, brancoveneasca, absolut minunata, pe strazi umbrite de tei batrani, pe care bateam mingea linistiti ca masinile treceau extrem de rar. Aici chiar m-am indragostit de case frumoase. Imi juleam mereu genunchii si ma certa Mamaie Vasilica, de data asta, ca stau si casc gura pe sus inloc sa ma uit pe unde merg. Dar eu ma uitam fascinata la case. Mie casele mi s-au parut mereu vii cu un suflet al lor si fiecare era gatita si aranjata in felul ei, cu ochi patrati sau dreptunghiulari si coifuri plate sau ascutite. Toate stradutele alea minunate pe care iubesc sa ma pierd si-acum: Avram Iancu, Plantelor, Popa Nan… toate aveau si au cele mai minunate casute de poveste. Si in perioada aia am dezvoltat un alt obicei: sa-mi inchipui cine traieste inauntru, cum arata casele pe interior, ce vieti se danseaza in spatele stucaturilor frumoase. Mi-am pastrat acest obicei pana in zilele noastre. Eu cand conduc nu aleg aproape niciodata calea cea mai scurta, cea mai neaglomerata sau cea mai dreapta, eu aleg sa merg pe strazi unde sunt case frumoase si unde pot visa la viata lor. Vin din Vitan pana in centru si ma intorc numai prin zona Armeneasca, Parcul Ioanid, Dionisie Lupu pe unde am copilarit. Stau cateodata blocata mult timp in trafic, dar daca muzica din masina e buna am atatea si atatea case de vizionat in mintea mea, ca nu ma deranjeaza, din contra, ma relaxeaza.
Cand eram eu mica, spre deosebire de acum, tot orasul era bej si gri si asa a ramas pentru mult timp. Cam acum 20-25 de ani au inceput casele sa fie renovate si sa prinda culoare, apoi s-a inceput si renovarea blocurilor si cartierele s-au inveselit si ele rand pe rand. Unul dintre cartierele care mi-a displacut mereu, pentru ca nu-ti poate placea tot, chiar daca iubesti Bucurestiul, a fost mereu Militariul. Acum, mai colororat, cu blocurile reabilitate, dar mai ales cu murale minunate facute de artisti tineri, a inflorit, parca e alt cartier. Vedeti voi, eu cand vad ca se renoveaza ceva in orasul meu, ma bucur de parca ar fi imobilul meu, mi se umple sufletul, pentru ca intr-un fel fiecare coltisor e al meu. E Bucurestiul meu.
Am fost anul asta la Art Safari in cladirea BCR de pe Calea Victoriei, dar am parcat departe pe la Ateneu ca sa ma plimb intr-o zi cu soare si sa vad minunatia aia de bulevard si toate cladirile vechi renovate, refacute, aranjate, iar cele noi superbe, pastrand fatade vechi, o poezie si o armonie. Cum sa nu iubesti acest oras? Cum sa nu ti se umple sufletul cand treci pe pod la Pipera si vezi partea noua a lui, cladirile noi si frumoase si semete care iti dau dinamica unei metropole moderne? Sau cand stai la o cafea in restaurantele mici si cochete de pe malul Dambovitei? Cum sa nu vezi cat de mult s-a schimbat in bine in ultimii 30, 40 de ani?
Da, s-a aglomerat, da, a crescut, da, mai apare o sectie de politie din sticla albastra intre bijuteriile dupa Lascar Catargiu, da mai sunt gunoaie, da mai sunt case parasite, da mai sunt gropi in asfalt, da, mai este enorm de mult de facut, dar daca fiecare dintre noi am respecta si iubi orasul in care ne-am nascut sau am ales sa traim, acest Bucuresti n-ar mai fi plin de poluare fonica si de oameni care scuipa la propriu si la figurat. Poate va veti impiedica, dar sigur va veti mangaia spiritul daca va veti uita in sus, la casele pline de viata, fara a numara rahatii de pe strada, fara a vedea numai mizeria, facuta tot de locuitorii acestui oras.
Daca am alege cu totii sa iubim acest oras si sa ne pese de el pentru ca e frumos si e al nostru, al celor care locuim in el am creste nivelul de fericire. Asta este ce va propun eu pentru moment si sper si stiu ca el va inflori, o face de peste 30 de ani pentru cine are ochi sa-i vada frumusetea.
Va las sa priviti Bucurestiul prin ochii Danei Stefanescu, prietena mea care nu numai ca-l vede frumos, dar ea il si reda cu adevarat divin. Simtiti-l in fotografia ei, daca poate nu il simtiti in scrisul meu.
Eu il iubesc, noi il iubim, ei il iubesc.
#lovemycity
Citeste restul articolelor aici:
Cristina Stănciulescu
Diana Cosmin
Noemi Meilman
Mara Coman
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stanciulescu, Ana Bitu, Diana Cosmin, Mara Coman si Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci cand lumea e stransa cu usa de cate un subiect care devine fierbinte ca un cartof. #AcinceaPurere este despre bun simt, cinste, caracter, cultura si demnitatea care ar trebui sa existe in oameni si care, atunci cand lipsesc declanseaza vocile acestei „platforme” editoriale.
Pentru ca #ACinceaPutere este un senzor social.
