Am tot fost interpelata, apropo de fotografiile mele, de catre oameni care doreau sa imi atribuie o anumita doza de malitiozitate, de ce si cum fac anumite fotografii, in speta instantanee.
„Cum ii prinzi?” „Stai dupa ei, ii pandesti?” Raspunsul scurt este: nu. Nu pandesc, doar privesc prin aparat si aleg un moment.
Exista cateodata reactii superficiale, le-as numi chiar rautacioase despre subiectele pe care le fotografiez. Iubesc sa surprind reactii, expresii si stari. Fotografiile mele trebuie sa transmita o poveste, sa lase spectatorul pe ganduri, sa il faca interesat sa comenteze. De aceea si incurajez discutiile despre ele.
Cel mai greu lucru pentru mine este sa pun un titlu, nu pentru ca nu as avea idei, ci dimpotriva; nu vreau ca cel care priveste fotografia sa fie manipulat intr-o anumita directie. Asta nu inseamna nici pe departe ca eu nu stiu unde mi-as dori sa priveasca si ce as vrea sa inteleaga spectatorul din imaginea respectiva, ci ca exista intotdeauna mai multe perspective. Singura interpretare pe care nu o accept e ca personajele mele sa fie jignite, criticate dur sau ca cineva sa isi imagineze ca am fotografiat acel moment pentru a pune subiectul in dificultate.
Am invatat din primii ani de studiu de regie de film ca trebuie sa iti iubesti personajele, altfel nu ne putem referi vreodata la arta, ci la o forma caustica de voyeurism, ruda apropiata cu denigrarea. Este, din punctul meu de vedere, singurul mod in care iti poti construi o identitate artistica. A exploata, atat in film cat si in fotografie, slabiciunile umane este nepermis.
Asta nu inseamna nici pe departe ca subiectele trebuie sa fie frumoase sau placute. Inseamna doar sa nu le judeci si, mai ales, sa te identifici intr-o oarecare masura cu ele. Niciodata nu te poti astepta sa placi tuturor, sa fii intotdeauna „comme il faut”, sa nu existe si pareri care nu iti convin, dar intotdeauna trebuie sa le iei apararea personajelor tale, chiar si a celor “negative”.
Am auzit comentarii rautacioase despre frumuseti unanim acceptate; mi-a fost dat sa particip la o conversatie unde se spunea ca Charlize Theron e “cam caloasa”’, Madalina Ghenea e “uratica cand e nefardata”, Monica Bellucci “ar putea scapa de niste kilograme ca sa fie perfecta”. Comentariile nu veneau din partea unor persoane deosebit de…simetrice (simetria fiind primul criteriu al “frumusetii” in arta si nu numai) ca sa nu spun mai multe.
Exista o diferenta extrem de mare intre „vazutul” unei fotografii si „privitul” acelei imagini. In mediile sociale publicul vede fotografii si reactioneaza spontan la continutul primar al acelei imagini. Subiectele comune, benigne, banale atrag multe degete albastre, spre marea satisfactie a celor ce le posteaza. Un loc comun constituie animalele de companie, autoportretele, copii, peisajele anodine, fotografiile din excursii si mancarea cat mai colorata.
Portretele, fotografiile artistice, instantaneele ne intamplatoare suscita din partea privitorului un oarece efort; efort pe care user-ul, friend-ul sau follower-ul nu este neaparat dispus sa il faca. De unde si frustrarea „artistului” care se simte nebagat in seama, se compara automat cu „pozele cu pisicute” si nu intelege de ce nu este apreciat la justa lui valoare.
Cand expui o fotografie (si nu o poza) te dezvalui putin, arati o parte din tine pentru ca acea fotograma nu este intamplatoare ci este gandita, este simtita, este, mai apoi, aleasa si procesata de tine. Comentariile superficiale te deranjeaza, lipsa acestora te dezamageste. Traim intr-o societate de consum, intr-o lume de „instant reward”, intr-o cacofonie zilnica de informatii, sunete, dezbateri. Intr-un cuvant: haos.
Luati-va cateva secunde din aceasta degringolada si priviti operele artistilor, incercati sa va imaginati ca acesti oameni isi consuma timp, creier si suflet pentru a se arata. Incercati sa le intelegeti zbaterile, intrebarile, fricile, bizareriile si faceti un mic efort sa apreciati ca, intr-o lume a vitezei, acesti nebuni frumosi incearca din rasputeri sa va ofere un moment de respiro; acea minunata clipa de liniste in care esti doar tu cu ARTA.
by photographer Andreea Goldgraber
