Sa va povestesc despre bucataria catalana?! N-are rost. O stiti.
E buna, buna, buna si ce m-a frapat cel mai tare este varietatea ei. In pietele lor minunate gasesti porumbei, carne de cal, galbenusuri din interiorul gainilor si alte lucruri pe care nu le mai intalnesti in nici o alta piata europeana. In Barcelona, desi studenti cu bugete destul de reduse, chiar puteam manca exceptional si la restaurant si acasa. Nu-ti lipseste mai nimic, iar preturile erau, cel putin pe vremea aia rezonabile maxim. Aaaa, ba da! Lipsea cate ceva: leusteanul, parizerul usturoiat, mararul si ciolanul afumat. Sau asta ne lipseau noua, romanilor ?.
Dupa cum v-am mai spus, in apartament eram: eu cu H, Ingo – neamtul, Joanna – portugheza si Isabel – spanioloaica si gazda noastra. Singurii care gateam eram noi… romanii, in rest era dezastru pe linie! Joanna, isi fierbea paste in week-end si si le impartea in cutii pe portii pe care le incalzea toata saptamana la microunde cu putin ketchup deasupra. Ingo, doar le fierbea, nu le mai punea ketchup si nici in cutii, le lasa intr-o oala si spre final de saptamana le crantanea ca pe sticksuri in dintii albi de neamt. Isabel era… cumplita! Absolut cumplita! Ea voia sa manance sanatos si-si facea asa-zise salate. Erau ca la troaca de porci. Punea intr-un castron mare tot ce prindea la oferte, le amesteca si pe urma se chinuia cu sucul gastric in gat sa manance. Apoi, lasa castronul in frigider pana mucegaiul acoperea sinistritatile pe care le facea. Rosii, sfecla, pere, pepene, seminte, conserva de peste, sunca, cartofi fierti, rodie, pesto, curmale… totul stropit cu dressingul la oferta. Cam asa aratau “salatelele” Isabelei… Neamntul, mai facea din cand in cand, saracu’ cate o pizza, cu blatul pe care trebuia sa-I creasca, drojdie, alea, alea, astepta bietul 2-3 ore pana era gata si noi toti ii mancam tava in 5 minute.
Eu personal, n-aveam remuscari, deoarece atunci cand gateam se facea coada in spatele meu la aragaz si stateau ca biafrezii cu cate un castronas in mana sa-si primeasca portia. Mancau toti ciorbe, varza a la Cluj, cartofi cu mujdei, si absolut orice gateam cand gateam. Batalie era la gurile lor! La un moment dat in decursul acelui an, H a plecat la Bucuresti si s-a intors cu 3 ciolane de purcel afumate si un parizer mare si gras. Cand am facut fasole cu ciolan, toate fructele de mare barceloneze au palit, iar colocatarii nostri au mancat pana au plesnit.
Eu avand bursa, nu am avut voie pe parcursul anului scolar sa ma intorc acasa asa ca am facut toate sarbatorile acolo. Adevarate provocari culinare! De Craciun, fa Ano sarmale! Ma repet, aveam 25 de ani si nici o sarma impletita, macar, la activ, daramite sa pun varza la murat pentru ele, ca da, si asta lipseste in Spania, varza murata! Sun-o pe mama… cum pun varza si cu 3 saptamani inainte am pus un borcanel cu foi la murat langa aragaz. A dreacu’ varza Barceloneza, sa moara ea daca s-a murat! Doar s-a sarat maxim. Eu insa, am insistat de am facut sarmale… sa-mi servesc sotul de Craciun, singuri fiind in casa foametei. Il vad pe H cum baga cate o sarmaluta in gura, mesteca de doua-trei ori si hap, un pahar de apa pe gat! Gust si eu!!! Doamne! Potroaca e putin spus!
– Ce faci nebunule, le ei cu apa, ca pe pastile?!
– Pai, m-am gandit sa nu te superi…
Le-am mai fiert de cateva ori si cu cate o felie de paine printre, cum mi-a zis mama, dar tot usturator de sarate au ramas. Colegii, insa, le-au gatat cu multa mamaliga. Tot erau mai bune decat macaroane goale fierte… S-au umflat nitel la fata, dar le-a trecut cand au revenit la cura lor.
Un alt capitol culinar deosebit a fost atunci cand a venit Cabral in vizita la noi. Cred ca el avea douaj’ de ani in cap. Stiti cat poate manca un negru tanar de 2m?! Nu. Nu stiti si va doresc nici sa nu aflati pe pielea voastra! Iti mananca si urechile cu casti cu tot. Am cumparat (omu’ si le platea, sa ne intelegem! eu doar gateam.) intr-o saptamana la vreo doua baxuri de pulpe de pui si un sac mare de cartofi, plus 2-3 kg de usturoi pentru mujdei. Mirosea “superbul” nostru apartament numai a prajala cu usturoi. Aia care erau p-acasa profitau si ei, mai inghiteau niste mancare calda si gustoasa, bineinteles!
De Paste, ca veni si el, cautam noi oua vopsite sau vopsea de oua, ceva… Aaaa nu! In Spania Pastele nu se serbeaza! Lumea umbla cu care alegorice in spinare si se biciuie pe strazi. Ceva, de groaza copiilor. Ce felicitari cu iepurasi, ce ousoare de ciocolata, ce matisori impodobiti?! Nik! Da mama cu biciu-n mine. Eu insa, ortodoxa blanda si lipsita de memoria colectiva a inchizitiei, mi-am cumparat niste miel, am facut o salata de beuf si alte bunatati si i-am pus pe H si pe Ingo sa coloreze cu carioca 10 oua. Au inceput ei cuminti si primele au fost ok. Pe urma i-a luat capu’ si am avut oua cu svastici si capete de morti, dar tot am avut ce ciocni. Am intrebat-o pe Isabel, daca au un preparat de mancare, macar, special de Paste. Da. Si ni l-a si gatit. Supa de pipote si inimiore de pui cu paste… OAU! Asa ceva deosebit. La semnificatie nici nu vreau sa ma gandesc!
Paella este foarte, foarte buna, tapas sunt cele mai minunate inventii, patatas bravas sunt geniali, chorizo, pulpo Gallego, jamon cerano, gazpacho… toate sunt delicii care m-au facut sa ma intorc mereu cu apa-n gura in Spania, dar noi, ca orice roman sadea, tot am contrabandizat un parizer pe teritoriul Spaniei! Ca asa suntem noi. Poftim…
