La inceput am avut 20 de ani, asa imi aduc aminte de mine.
Munceam de la 18, traiam intens zilele si noptile. Uitam de mine, mi se parea ca daca stau degeaba, voi muri. Alergam spre ceva, mereu altceva, cu viteza celor 20 de ani ai mei. Am vrut scoli, cariera, ca daca nu, aveam senzatia ca ma voi situa in afara societatii si cine… va afla despre mine? Cine ma va cunoaste? Pe cine voi cunoaste, daca voi sta in casa, la cratita, linga un sot?
M-am angajat, am muncit si iar am muncit. Mult, mereu, pina cind…am cazut. Am trait ceea ce azi se numeste stiintific, burnout.
Nu vreti sa stiti ce inseamna, nu vreti sa stiti cum se simte treaba asta… O lunga, groasa, maloasa depresie, o nevoie de moarte mai mare decit de viata, asta daca intelegem prin moarte “odihna vesnica”…
Suferinta fizica, fara sa existe o afectiune concreta, detectata de medici, devenise insuportabila.
Cind am constientizat asta, s-a intimplat asa, pe nepusa masa, intr-o clipa, m-am ridicat dintr-o sedinta si am plecat. Nu stiam unde si de ce, nu stiam nimic. Nu voiam decit sa fug. Aveam 48 de ani si mi se parea ca un nou inceput este tot ceea ce-mi trebuie.
Inainte de orice insa, aveam nevoie sa stiu cine mai sunt, cu ce ma confrunt, ce imi doresc… Nu mai vorbisem cu mine demult. Nu ma mai auzeam, nu ma mai simteam.
Si atunci am stat. Am stat in casa, citind, respirind, dormind si…mai ales, visind. Am dat drumul viselor si visurilor de acolo, din cutia in care le bagasem cu forta. Si au izbucnit, au explodat in mintea mea. M-au asezat in fata oglinzilor in care ma vedeam in toate felurile, mi-au adus aminte de vechile mele dorinte si de tot ceea ce reprimasem in ani de existenta.
Asa incit, incetul cu incetul, m-am re-cunoscut, m-am re-aflat…
In fine, povestea mea nu e altfel decit a altora, ci este doar o marturie, inca una, ca exagerarile dauneaza grav sanatatii fizice si sufletesti, ca nimic nu conteaza mai mult (NIMIC!) decit familia ta, viata ta, timpul tau liber. Ca munca trebuie sa fie o continuare fireasca a vietii tale, o implinire a ei. Sigur, pe cit se poate, fiindca, nu-i asa, nu se poate mereu. Suntem sclavii creditelor, ai sefilor…
Dar exista o ora pe zi, una singura, macar, in care sa te gindesti la tine sau sa faci ceea ce-ti place? Daca nu, gaseste-o. Poate nu zilnic, poate la doua zile, poate la 3, poate o data pe saptamina. Dar gaseste-o! Si profita de ea pentru a te uita in oglinda si a te intreba: Ce faci? Cum esti? Cum te simti?
Nu v-am spus nici un secret pina acum, stiu.
Secretul e altul: raspunde cu sinceritate. Nu, nu e slogan. Raspunde-ti cu cea mai brutala, adinca, dezgolita sinceritate. Socheaza-te chiar pe tine cu sinceritatea aceasta.
Pentru ca de aici va incepe totul. De la aceasta sinceritate. Asa te vei cunoaste si vei afla cine esti.
by Cristina Stanciulescu
